Poezie Călăuzire

Ce-aş fi făcut în vremuri de nevoi,

De n-ai fi fost la cârma vieţii mele,

Când năvălit-au valuri mari, puhoi,

Credinţa să mi-o sfarme, să mi-o spele ?



M-ar fi-necat atâtea ape mari,

Şi-ar fi trecut pâraie peste mine,

Da-n negrele talazuri Tu apari,

Şi mai departe merg ferit cu Tine.



Ce-aş fi făcut în lumea asta rea,

De n-ar fi fost încrederea în Tine,

De n-ar fi fost Cuvântul Tău să-mi dea

Nadejde şi durerea să-mi aline?



Când împotrivă-mi oamenii s-au strâns

Şi ura lor era ca să mă-nghită,

Mânia lor - atunci când s-a aprins -

Izbânda Ta a fost desăvârşită.



Atât de plin de răni, ce-aş fi făcut,

De n-ai fi fost, Isus, Samaritene,

Să mă ridici când nimenea n-a vrut,

Şi să-mi alini Tu lacrimile-n gene.



Ce-aş putea face singur pe pământ,

Un călător pribeag şi fără ţintă,

De n-aş fi auzit al Tău cuvânt,

De cer cum spune, si de Ţara sfântă?



Dar simt mereu cum mă călăuzeşti,

Şi ajutor îmi dai pe-a vieţii cale.

Şi fiindc-atât de mult Tu mă iubeşti,

Eu vreau să stau sub scutul mâinii Tale.