Poezie Dor de casă...

Carpaţii formează un arc maiestos

Şi Dunărea curge la vale frumos...

Câmpia română e-o holdă mănoasă,

Iar inima mea simte dorul de casă...





Din cer se revars-acolo mai multă lumină,

Iar faţa creştinului arată mult mai senină.

Şi florile-n ţara mea de dor au corola aparte,

Iar mireasma lor dulce o simt de departe...





Sfinţită de soare e glia română de aur,

Cu sânge-i stropit Bărăganul străbun!

El dă pâinea vieţii din vechiul tezaur

Oricărui român din oricât de micul cătun.





Izvoare de munte, profunde şi clare

Devin râurile mari, dar liniştite la vale,

Udând cu a lor apă curată, sfântă şi bună

Câmpia cea verde şi sfântă din ţara străbună.





O, Doamne-al meu Tată, în suflet port acuma dorul

De ţara mea frumoasă de dincolo de-oceane şi de mări,

De care-acum, când scriu poemul, simt în inimă fiorul,

Că-mi voi sfârşi viaţa de chiriaş de timp în depărtări!...