Poezie Dragostea dintâi

Niciodată cât trăi-vom

Noi nu vom uita

Căci a fost o zi în care

Ne-ai dat bucurie mare

Fiind ziua de predare

Când întreaga adunare

Se înveselea



Era veselie mare

Căci un păcătos

Ce rătăcea în păcate

Le-a mărturisit pe toate

Arătând că se mai poate

Elibera de la moarte

Prin Isus Hristos



Dragostea aceea mare

De la început

Era fără căpătâi

Era dragostea dintâi

Ce te face să rămâi

Necurmat la poala Lui

Aşa am crezut.



Eram gata de vestire

Să spun orişicui

Căci am găsit mântuire

Şi sunt plin de fericire

Şi vreau prin a mea vestire

Să dau tuturor în ştire

Bunătatea Lui.



Credeam că această stare

Veşnic voi avea

Dar încetul cu încetul

Şi azi încă am regretul

Nu voiesc să ţin secretul

Dar am neglijat decretul

Şi ce-mi oferea.





A-nceput să se răcească

Dragostea dintâi

Căci s-a slăbit părtăşia

Nu mai arde-acum făclia

Întunecoasă e glia

Parcă nu mai simt tăria

E greu să te ţii.



Dar această stare gravă

E de condamnat

Nici rece cum e-amintit

Nici în clocot prelungit

CăLDICEL?... Total greşit!

Nu eşti vrednic de primit

Ci de El... vărsat!



Dumnezeu însă te strigă

Să-ţi aduci aminte

Dragostea dintâi s-apară

Căci de nu ajungi afară

Dar acum e vremea iară

Viaţa ta să fie vară

Ca şi înainte.



Acum cântăreşte bine

Şi să vezi cum stai

Dragostea dintâi lipseşte?

Sau ceva te urmăreşte

Şi-n continuu te pândeşte

Să te prindă ca un cleşte

Să n-ajungi în Rai!



Doamne dă-ne tuturora

Acum te rugăm

Dragostea dintâi ce-odată

Ne-a cuprins fiinţa toată

Din nou în noi să străbată

Ca să putem deîndată

Să te onorăm.

Amin