Poezie Când m-a chemat pe nume...

Când m-a chemat pe nume şi m-a privit în faţă

Şi parcă-ncet cu mâna pe frunte m-a atins,

Au năvălit prin mine şuvoaiele de viaţă,

Şi bucuria păcii cu totul m-a cuprins.



Părea că-n unduirea de zare fermecată,

Vedeam o scară lungă din cer pân' la mormânt,

Şi undeva pe-aproape au coborât de-odată

Toţi îngerii măririi aicea pe pământ.



Veneau să-I pregătească pe-o rază de lumină

Aleea sclipitoare spre-ntinse înălţimi;

Se aranjau în şiruri deasupra de grădină

Arhanghelii puterii şi sfinţii heruvimi.



Dar Domnul printre cetini mă căuta pe mine,

Să-mi spună: - "O, Marie, nu plânge în zadar!"

- "Rabuni, Tu eşti, Doamne?" - "Marie, nu Mă ţine!

Căci n-am ajuns la Tatăl pe-al gloriei hotar..."



Când m-a chemat pe nume eram printre morminte

Cu ochii plini de lacrimi şi sufletu-ntristat...

Azi inima-mi tresaltă cu cetele preasfinte,

Şi cânt de fericire, Hristos a înviat!