Poezie Zvon ceresc

Abia sosiţi din depărtare,

Din ţări mai calde şi cu soare,

Cocorii, obosiţi de zbor,

Au poposit într-un răzor,

La înserare...



Când, iată, norii din tărie,

S-au adunat cu vijelie,

Şi au lovit necruţător

Potop în stolul călător

Cu duşmănie.



Grăieşte unul mai cu stare:

- Măi, fraţi, să-mi fie cu iertare,

Dar în viforniţă nu stau!

Mă-ntorc 'napoi; eu nu mai vreau

Să vin la adunare.



Dar altu-i spune cocoreşte:

- Mai stai, frăţie, şi priveşte,

Că-ncep să iasă ghiocei,

Şi după ploaie, frunza-n tei

Înmugureşte...



Aşa-i cu iama cea amară...

Aşa-i cu-a inimii povară...

0, Doamne, adă zvon ceresc,

Şi-n suflet vânt dumnezeiesc

De primăvară!