Poezie La pragul anilor

La pragul anilor domol, s-a dezlipit pe totdeauna,

Un an ce pleacă de la noi, şi-şi duce gârbovit cununa.

Iar Anul Nou ne întâmpină zâmbindu-ne la fiecare;

Aduce-n sac surprizele, şi-atâtea semne de-ntrebare.



Suveica s-a oprit din zbor, s-a rupt un fir din legătură;

Şi firul de mătase nou se-nnoadă-acum în ţesătură.

O pagină cu scris mărunt s-a dat sfioasă la o parte,

Şi alta, albă, s-a legat şi-aşteaptă-acum în noua carte.



O lumânare s-a topit în umbrele care coboară,

Şi alta nouă lasă-ncet să cadă primul strop de ceară.

O poartă se deschide-ncet, şi drumul se desface-n două:

La capăt drumul vechi s-a-nchis, şi-ncepem o potecă nouă.



O jertfă fumegă pe-altar, şi vântul spuza i-o alungă,

Şi-un nou altar aşteaptă-acum făclie nouă să-i ajungă.

Un porumbel-poştaş din geam ne-a luat azi ultima scrisoare,

Şi vine altul mai zglobiu, cu-argint curat în aripioare.



Suntem la pragul anilor, ca alţii nimenea vreodată,

Mai lângă pragul de bazalt al veşniciei ce ne-aşteaptă.

Păşim timid cu dor aprins, nu de noroc şi nici de bine,

Ci dor de Marele-mpărat, Isus Hristos, Cel care vine!