Poezie Aprinde, Doamne, focul sfânt

Aprinde, Doamne, focul sfânt pe-altarul vieţii mele

Primeşte arderea de tot întinsă pe nuiele.

În inima şi-n dorul meu, şi-n toat-a mea fiinţă,

Vreau Duhul Tău să-L simt mereu că-şi face locuinţă.



Nu sunt decât un vreasc uscat când nu Te am pe Tine,

Aprinde, Doamne, focul sfânt, şi pune viaţă-n mine,

Un far luminător să fiu, şi-n mâna Ta, făclie,

Aprinde, Doamne, viaţa mea, ca rugul în pustie.



Prea mult pământ am adunat în sacii de pierzare

Că nu mai pot s-adun nici har, nici binecuvântare.

Isuse, arde-n mine tot ce-i zgură şi mândrie,

Şi să rămână dragostea şi sfânta-Ţi bucurie.



Am tot zidit dar fără rost, nimic nu stă-n picioare,

Căci am zidit cu trestie şi fân fără valoare.

Să ardă-n mine tot ce nu-s comori adevărate,

Şi să rămână aurul nădejdilor curate.



E totul deja pregătit, dar nu e foc pe-altare,

Şi jarul nu vreau să mi-l iau din lumea de pierzare.

O, Duh Preasfânt, primeşte-mă ca jertfă sfântă, vie,

Adu în mine foc din cer, de har şi de tărie.



Pe-un vârf de munte, pe Carmel, aştept şi azi trezirea,

Văpăi şi mistuiri cereşti să ardă putrezirea;

Şi să se vadă-n mine-un foc al dragostei divine,

Că-am fost cu Tine răstignit, şi că trăiesc prin Tine.