Poezie Visul lui Iacob

Fugea de mâna lui Esau,

Departe-n lumea largă, sau

De amintirea că-a greşit

În faţa Domnului, voit?



El spuse-n rugăciune aşa:

,,Părinte, iartă vina mea!

Oh, dă-mi un semn, un sfat, un vis“…

Şi-n vis văzu un paradis.



Din care coborau spre el

Vâslind din aripi, uşurel,

Mulţi îngeri pe o înaltă scară

De importanţă planetară.



Isus Cristos, El ne-a legat

De ceru-albastru, preacurat.

Să-mi fie inima Betel,

Loc sfânt păstrat doar pentru El.



Când Iacob a ajuns la ţintă

S-a învoit cu socrul său,

Şi-a nimerit-o de minune:

Laban era şiret şi rău



Împotmolit în plasa vieţii

Se-ntoarce Iacob înapoi,

Şi biruieşte-n rugăciune.

– Aşa vom birui şi noi.



Cum Israel, trecând Iabokul,

Venea spre casă şchiopătând,

Esau l-a-ntâmpinat cu arme,

Dar l-a primit, apoi, plângând.



Când Domnului îi place calea

Pe care mergi în ascultare.

Îţi face prieteni chiar duşmanii,

Şi-ţi dă rezervă de iertare.