Poezie Un vierme mic (1)

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,

cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.

Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,

zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.

Acum copilu-și pune creionul între dinți.

"Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi."

Uşor el dă o filă. Şi alta... Şi-ncă una.

Apare papagalul... păunul şi păuna...

şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,

şi un... Dar stai... afară... cine-a scâncit la uşă?

Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?

Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.

Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig... îngheţ...

Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!

— Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic... — Să-ntreb

pe tata!

— Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!

Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!

— Dar cine eşti? — Un vierme... — O, viermii nu

prea-mi plac.

— Dar eu sunt mic... o scamă... Şi, când mă fac covrig,

abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!

Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună!

— Noroc... Dar unde-i ploaia? — A stat... Nu vezi că-i

lună?

— Hi - hi! ... A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...

Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag

un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...

—Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!

Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide

să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,

că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!

— O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă...

— Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.

De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!

Să fii ascuns de mama, de tata... Stai puţin.

Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...

— Eu... Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...

— Eu ştiu că vulpea strică... — Ce? — Viile... — Poveşti!

Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!

— Dar e păcat... — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi

că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...

Şi-acum... deschide-n lături, că vine... vine iute...

o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale

slăvitei caracatiţi!... încolăcimii sale!

— Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !... Prea târziu...

Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu

dau uşa de perete. Şi umede ventuze

se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...

Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...

— Aşaa! sunt deznădejdea! Acum... apare lupul!

Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...

E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine... "Tată!"

Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.

Iar umedele braţe de pe copil se rup.

— Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!

Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost... vis...



*



"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.

"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."

Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.

Întâia ta minciună aduce pe a doua.

Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.

Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.

Apare băutura, desfrâul, furtişagul.

Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,

te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,

cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.

Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată!

Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: "Tată!"

Prin sângele salvării loveşte pe duşman!

Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!