Poezie Un oaspete

Străinul, care-aseară a poposit la noi,

L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.

I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,

N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.



Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.

Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.

Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,

Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.



Era frumos, cu barba ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.

Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;

Oare vreun zeu să şadă pe prispa casei noastre?



El mi-a vorbit, dar nu ştiu, surioara, ce mi-a spus.

Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,

Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus

Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.



Spunea despre iubirea cea fără de păcat,

De-o patimă, curată ca flacăra de soare,

Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,

Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.



Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,

Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;

În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.

Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.



Străinul, care-aseară a poposit la noi,

Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.

Am stat o noapte-ntreagă amândoi.

Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.



Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,

Când a plecat “străinul“ pe drumul ud de rouă.

Şi mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,

Cuvintele lui stranii şi blânde: ”Pace vouă”.



L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,

Privind lumina albă cum Îi juca în plete

Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,

Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.