Poezie Să nu mă bucur?

Să nu mă bucur, Doamne, că Te-aud?

Să nu răspund, când Tu mă chemi prin Duhul?

Să nu tresar, când peste crengi de dud

vin paşi cereşti înfiorând văzduhul?



Să nu mă bucur, Doamne, că-mi vorbeşti?

Şi să nu plâng când Tu mă iei de mână?

Când Tu mă nalţi spre corturi îngereşti

pe mine, chip de abur şi ţărână?



Să nu mă bucur, Doamne, că Te-ascult,

când glasul Tău mi-ajunge la ureche?

Să nu mă rup de lume tot mai mult,

chiar de-am rămâne-o singură pereche?



Să nu deschid când baţi la uşa mea

şi să nu-i smulg zăvorul dintr-odată?

Să mă prefac că nu-nţeleg ce-ai vrea,

să fug pe geam şi să m-ascund în gloată?



Dar cum să fug şi cum să-mi pară rău,

când nu mai sunt de-acum Betanii multe?

Eu vreau s-ascult, Isuse, glasul Tău!

Şi cine-i rob din dragoste s-asculte!



Vorbeşte, dar, şi eu voi asculta.

Învaţă-mă cu aspră bărbăţie!

Iar cine vrea să afle taina Ta

şi cine-i rob din dragoste să vie!