Poezie Rugăciunea

Al totului Părinte, Tu a cărui voinţă,

La lumi ne-nfiinţate ai dăruit fiinţă

Stăpâne creator!

Putere fără margini, izvor de veşnicie,

Al cărui sfânt nume pământul nu îl ştie,

Nici omul muritor!



Dacă la cer s-aude glasul făpturii Tale,

Fă ca întodeauna pe a virtuţii cale

Să mergem nestrămutat.

Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,

Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte

Să poci fi neschimbat.



Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,

Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,

Dreptatea să o ştiu.

Conştiinţa să-mi fie cereasca Ta povaţă,

Cum trebuie să fiu.



Fă să doresc de obşte al omeniri bine

Să mă cunosc pe însumi, şi p-altul decât Tine

Să nu am Dumnezeu.

La oameni adevărul să-l spui fără sfială,

De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală

Să nu îmi răzbun eu.



Şi fă ca todeauna al meu suflet să vază

Lumina aşteptată, a nemuririi rază,

Dincolo de mormânt,

Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte

Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,

Gonit p-acest pământ.



Ştiu că lumea noastră, între globurile multe,

Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute

După un vecinic plan,

Nimica înainte-Ţi nu poate să se crează,

C-aşa de puţin este, ş-atâta însemnează

Un val în Ocean.



Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare,

Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare

Deopotrivă eşti,

Că la a Ta dreptate nu este părtinire,

Că îngrijeşti de toate, că fără osebire

S-asupra mea priveşti.



Cu tunetul din ceruri Tu ocoleşti pământul,

Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,

Eşti viaţa ce ne-ai dat.

Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune

Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune

La tronu-Ţi ne-ncetat.



Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie

Comoară de nădejde, de dulce bucurie,

Izvor de fericiri;

El singur să-mi stea faţă în acele minute,

Când planuri viitoare şi amăgiri trecute

Se şterg ca năluciri.