Poezie Rugaciune (53)

Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, Stăpâne,

În faţa strălucirii Tale.



În drum mi se desfac prăpăstii

Şi-n negură se-mbracă zarea,

Eu în genunchi spre Tine caut:

Stăpâne- orânduie-mi cărarea!



În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adapă.



Din valul lumii lor mă smulge

Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă

În veci spre cei rămaşi în urmă

Stăpâne, vasul meu îndreaptă.



Dezleagă minţii mele taina

Şi legea farmecelor firii,

Sădeşte-n braţul meu, Stăpâne,

Taina urii şi-a iubirii.



Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina

Şi zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară

Pleoapei mele ostenite.



Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge

Şi de durerea altor inimi

Învaţă-mă Stăpâne a plânge.



Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei mastere şi rele,

Ci jalea unei lumi, Părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.



Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor patimi fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă

Şi gem robiile de veacuri.



Demult plâng umiliţi-n umbră

Cu umerii gârbovi de povară…

Durerea lor înfricoşată

În inimă Tu mi-o coboară.



În suflet samănă-mi furtună,

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate.



Şi cum sub bolta lui aprinsă,

În smalţ de fulgere albastre,

Închingă-mi glasul de aramă:

Cântarea pătimirii noastre.