Poezie Profetul

Am fost prorooc, pe drumul din pustie,

Când zilele mureau, nemângâiate ...

Am fost prooroc, izvor de apă vie,

Toţi m-au băut, de friguri şi de sete.



Un vaier surd din veacuri depărtate

Venea la mine-n noapte, să mă cheme,

Şi mă găsea cu buze-nfrigurate,

Din plânsul vostru împletind blesteme.



Hoţi, flămânzi de păine şi de soare,

În carnea mea eu v-am dospit fiorul,

Şi despicând a vremilor vîltoare,

Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.



Însângerat v-am răscolit cărare

Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii,

M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare,

Ca să vă dau limanul biruinţii.



Când valul meu s-a revărsat pe uliţi

O clipă-abia, din larga lui năvală,

Din mii de guri, din strigăte şi suliţi,

I-am auzit cântarea triumfală.



O zgură neagră i-a rămas în urmă.

Ce mic e azi alaiul tuturora!

Străină mi-e biruitoarea turmă

Cu tot noroiul unde-şi joacă hora.



Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,

Norocul lui mă mustră şi mă doare.

Nu-i visul meu în fericirea voastră ...

Eu am vestit o altă sărbătoare.



Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,

Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie,

Cu ce mai am din vechea mea comoară,

Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...