Poezie Psalm 139

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul” (Psalm 139:1-2)



Doamne, Tu mă cercetezi de aproape

Şi-mi cunoşti adâncile, sufleteştile ape...



Ştii când ispitele înfrâng zăgazurile,

Ştii toate bucuriile şi toate necazurile,

Ştii cântecul, dorul şi visele,

Ştii amintirile mele, ucisele,

Ştii piscurile înalte şi căile,

Ştii gheţurile şi văpăile.

Ştii când mă arde trufia

Tăgăduindu-Ţi Cerul şi sfidând Veşnicia;

Ştii când fărădelegea m-apasă

Ca o pâclă amară şi deasă;

Ştii când mă urc şi când mă prăbuşesc

În neputinţa omului firesc —

Ştii când Te vând şi când Te răstignesc...



Încotro mă voi duce departe de Tine?

La cine voi alerga, Doamne, la cine?

Spre care zări, paşii goni-vor şi unde

Să-ncerc, de ochiul Tău, a mă ascunde?

Ca şi pe Cain de odinioară

Osânda conştiinţei mă doboară.

N-am tihnă, n-am puteri, n-am adăpost —

Sunt doar o biată navă fără rost,

Ce-alunecă-ncărcată de păcate

Pe valurile vieţii zbuciumate...



Doamne, Tu mă cercetezi de aproape:

Nu lăsa întunericul să mă-ngroape...

Răpeşte-mă, Doamne, păcatului,

Pune piedici Vrăjmaşului, blestematului,

Strecoară-mi în suflet luminile,

Aprinde-mi dragostea, înfloreşte-mi grădinile

Şi-nalţă-mă, Doamne, şi creşte-mă,

Cu naşterea a doua-nnoieşte-mă,

Să-Ţi pot cânta slavă cu îngerii,

Chiar şi-n valea aceasta a plângerii...