Poezie Iosua

Când Dumnezeu veghea peste popor

Dorind ca să-l conducă spre Canaan,

El și-a ales un vrednic slujitor

Ce a rămas de-a pururi vegheator.

Un slujitor crescut ca egiptean.



El a condus poporul spre o țară.

L-a susținut și l-a ‘ntărit în drumul său.

Dar au greșit din nou, a miia oară,

Căci și-au făcut vițel spre-a lor ocară,

Și L-au uitat – din nou – pe Dumnezeu.



Și-acuma... Domnul e plecat de la popor.

Pe câmp, mai într-o parte, din tabără afară,

Domnul vorbește cu-al Său slujitor,

Ce pentru întreaga națiune cere ajutor.

S-o scape de-a blestemului ocară.



Uimit, într-un ungher, în cortul întâlnirii,

Mediteaz-un tinerel din greu.

Nu-ncape-n cugetul omenirii...

-El , este acum părtaș vorbirii

Dintre un muritor și Dumnezeul său.



”Ce glorie... pentru un muritor!”

Își zice tânărul privind spre cer.

Și dorul lui se-ndreaptă-n viitor,

Când alături de-acest sfânt popor,

Va putea să sfarme porțile de fer.



Și gândul său s-a întrerupt acum.

Căci se mișcă-ncet perdeaua grea...

Totul e cuprins de densul fum...

Tot – ce-a fost important – acum e scrum.

Dumnezeu, către popor, transmite Voia Sa.



Iosua, rămas fără de grai – ascultă...

Căci glasul Celui Preaînalt vorbește.

Și legea care o dă – e grea... e multă...

Și ieratarea – trebuie cerută,

Căci numai Dumnezeu e Cel ce curățește.



A înțeles Iosua atunci... și pentru totdeauna...

Că dacă vrei cu Domnul ca să stai în așteptare,

Nu mai contează cât de mare-ar fi furtuna,

Pe cerul vieții, încă, poate ca să iasă luna

De-n Cortul Întâlnirii încerci să cauți scăpare.

Amin.