Poezie N-am drept să stau

N-am drept să stau, nici să privesc în urmă,

cât am un steag şi un duşman înrăit —

nu-n perii albi şi-n viaţa ce se curmă,

ci-n jertfa mea se-arată cât am trăit.

Vrăjmaşii vin năvală ne-ntreruptă,

hotarul lor se-ntinde an de an

şi rând pe rând cei buni căzură-n luptă

cu fruntea sus, cu faţa la duşman.



Tot mai grăbiţi trec anii înainte

şi-s tot mai rari vitejii luptători;

în loc de fraţi îmbrăţişăm morminte,

jelim pe steaguri fără luptători.



N-am drept să stau, nu m-ar primi la moarte

nici în pământ şi nici în cer ai mei,

de n-aş lupta să treacă mai departe

solia lor, cum au adus-o ei.



N-am drept să stau, o torţă-mi fac fiinţa,

arzând, s-arăt pericolul străin,

să pot trezi eroic conştiinţa

în toţi ai mei câţi sunt şi câţi mai vin.



Când voi vedea că-nfrânt păcatul zace

şi-ai mei uniţi că merg desăvârşit,

abia atunci voi şti şi eu că-n pace

am drept să merg spre-odihnă, liniştit.