Poezie Mi-am zidit casa pe stâncă

„A dat ploaia, an venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:25)



Tristeţea, poate, nu mi-o ştiţi. E gravă.

De ani de zile tot mereu zidesc.

Zidesc, în chinuri mari, un turn de slavă,

O casă pentru omul meu firesc.



Zidesc, ce-i dreptul, pe nisipuri ude,

Pe-un vârf de deal cu panta nisipoasă.

Din locul tainei mele se aude

Chemarea lumii vie, zgomotoasă...



Zidesc din răsputeri, zidesc într-una,

Să pot să las şi eu o dâră-n urmă.

Dar vântul, ploaia, apele, furtuna

Îmi prăbuşesc clădirea şi mi-o scurmă.



Zidesc. Vreau singur să zidesc. Mă latră

Plăcerile şi mă atrage balta.

Dar vai, a doua zi, o piatră

Nu mai găsesc, din ce-am tăiat cu dalta…



O, deznădejdea a-nceput să sape!

Gând totul, totul îmi părea pierdut,

Aud un glas... Isus umbla pe ape...

— Iubitul meu, mă lasă să-ţi ajut!



Zădărnicia îţi ucide Visul.

Nu simţi că-n neputinţă tu te scalzi

Şi-ţi pierzi, pe totdeauna, Paradisul?

Ce ochi senini avea Isus şi calzi...



O, vino, Doamne! Uite, bolovanii...

Te-aşteaptă viaţa mea înfrântă.

Vreau din molozul marilor strădanii

Să faci o casă trainică şi sfântă;



Să faci o casă, ca un cer curată,

Având ferestrele deschise larg spre soare,

Din jertfa Ta o casă, ridicată

Pe stânca dragostei, ce-n veci nu moare.



Degeaba, vântule, îmi tulbură odaia

Suflarea ta năprasnică şi rece!

Degeaba fantomele, ceaţa şi ploaia

Se luptă şi vor să mă-nece!



Degeaba, o, moarte, îţi fâlfâi aripa,

Pierzi vremea degeaba, Satan, lângă uşă!

Iubirea învinge şi veacul şi clipa

Şi-aprinde luceferi din stinsa cenuşă.



Nu mi-e teamă de voi, duhuri rele, furtunilor!

Nu mi-e teamă de tine, noapte adâncă!

Eu trăiesc minunea minunilor:

Mi-am zidit casa pe stâncă...