Poezie Mai e puţin până-n seara lumii

Doamne, mai e puţin până-n seara lumii

Şi încă n-am făcut nimic pentru Tine.

Atâta dragoste în inimă-mi coboară,

Cuvânt şi faptă voi găsi pentru slujire?...



Aş clădi o cetate

Cu ziduri puternice, cu turnuri înalte

Cu porţi deschizându-se larg

Spre departe

Cu temple-ncărcate-n balsam de-nchinare

Să intre oricare

Spre rugă, iertare...

Dar, Doamne, port în gându-mi

Cetatea mult promisă

Ce-aşteaptă pregătită în cerul Tău

Cel sfânt

Minunea m-atrage-aşa de mult

Că uit de-orice cetate pe pământ



Aş săpa o fântână

Cu limpezi izvoare curgând într-o pace

Deplină

Ca şi cum apa ei

Ar putea să-Ţi fie-alinare

Pe drumul fierbinte spre cruce

Ca şi cum stropii ei

Ar putea să mai strige-acel strigăt

„Mi-e sete!“

Dar, Doamne,

Am auzit de apa vie

Din fântânile cerului

Cu cumpenele lor sprijinite de stele

Şi nu mai ştiu decât s-aştept

Să-Ţi văd iubirea oglindită-n ele



Aş aprinde o lumină

De parc-aş mai putea cu ea

S-alung întunericul din noaptea trădării

Să fac să se vadă-adevărul

În pridvorul roman

În care Pilat

În loc să-şi spele conştiinţa

Îşi spală mâinile...

Aş aprinde o lumină

Şi-aş pune-o la răscrucea rătăcirilor

Acolo unde bâjbâie lumea

Neştiind încotro...



Dar, Doamne,

Am auzit de-o ţară a luminii

La Tine sus, în care heruvimii

Te laudă zburând printre jerbe de stele...

Şi de atunci mă tot întreb

Ce lumină să-Ţi aprind aş putea?



Poate doară

Inima mea...