Poezie Mă fură, uneori, trecutul

Mă fură, uneori, trecutul

Cu chemătoarea sa lumină

Şi mintea, biruindu-şi lutul,

Spre-a-nlătura necunoscutul,

Suspină-n dorul ei, suspină...



Şi sufletul, prin ani, aleargă

La ieslea unui prunc, în paie, —

Şi nu pot anii ca să şteargă

Făclia stelei, ce-o să meargă

Cu magii, în bogate straie.



Şi lacrima, din ochi, nu poate

Să micşoreze bucuria

Acelei nopţi, cum nu sunt toate,

Acelei nopţi înmiresmate

În care S-a născut Mesia...



Mă văd alături de părinţii

Plecaţi de-asupra ieslei sfinte,

Şi cânt în noaptea umilinţii

Cu îngerii din cer şi sfinţii,

Cânt jertfa Cerului, fierbinte;



Şi cânt, grămadă cu păstorii

Ce turmele îşi pasc în şoapte,

Cânt biruinţa Aurorii,

Cum la fereşti, colindătorii

Se-aud, cântând, în prag de noapte…



Cânt veacul nou al împăcării,

Cânt Betleemul şi Iubirea!

Salvat din mlaştina pierzării,

Cânt darul sfânt al Îndurării,

Cânt Naşterea şi Mântuirea!



Căci simt şi-n inima-mi cuprinsă

De vraja-aducerii aminte,

O, simt cum licăre, aprinsă,

Aceiaşi stea, mereu nestinsă,

Ca ieri, de-asupra ieslei sfinte...



Şi simt şi văd cum azi, în mine,

Te naşti pe-aceleaşi ude paie —

Şi-aştept, Isuse, în suspine,

Să-mbraci în slăvi de har, depline,

Un suflet cald ca o văpaie!