Poezie În dimineaţa învierii

Isus,

prin care-a fost creat

şi ceru-ntreg şi stropul humii,

trei zile şi trei nopţi a stat,

din sânul Celui adorat,

în sânul şi puterea lumii.



Trei zile şi trei nopţi năduful

L-a frânt.



Dar, de pe cruce, Duhul

a străbătut adâncul gol,

scoţând toţi robii din Şeol

şi-nnourând cu ei văzduhul!



Ce pană ar putea descrie

fremătătoarea bucurie

când se văzură toţi aceia

ce-au fost iubiţi din veşnicie!



Şi-n urmă, după noaptea treia

Isus luă cu El spre zori

un stol de îngeri sclipitori

şi-un stol de sfinţi aleşi...

Şi-ndată,

dând fiecărui un străjer,

în revărsarea zile, iată,

a coborât cu ei din cer...



Mijea pe dealul Căpăţânii,

sub negrul nopţii oboroc,

întâia zi a săptămânii.

Zburau hurezi din loc în loc.

Iar la mormânt vegheau păgânii,

proptiţi pe scuturi lângă foc.

Şi jaru-n joc de vâlvătăi

amesteca pe stânci văpăi.



"Acum..."

vorbi-n văzduh Isus,

"Voi fraţii Mei, porniţi ´nainte,

cu îngerii către morminte!

Şi trupul vostru cel răpus,

chemat din valea de suspine,

Se va-nălţa în cer cu Mine.



*



În zbor de taină, nevăzut,

peste văpăile-n răsfrângeri,

intra Isus, urmat de îngeri,

în cripta negrului tribut...

Şi-acolo-n strania cămară,

convoiul alb s-a-nfiorat,

când sub cupola funerară

zăriră giulgiul sângerat...

Şi-n val de plângere amară,

tot stolul alb a-ngenunchiat.



"Luaţi marama de pe faţă",

vorbi Isus

"dar giulgiu-ntreg,

rămâne fără să-l dezleg.

Şi astfel dis-de-dimineaţă,

venind în grabă, fraţii Mei,

vor şti că trupu-ntors la viaţă

nu-i smuls de oameni,

nici de lei.

Şi vor putea ca să cunoască,

din taina pânzelor întregi,

că trupu-i scos prin alte legi

decât prin legea pământească..."



Şi-atunci pe giulgiu, ca o undă,

S-a aşezat Isus domol,

şi-n mai puţin de o secundă

rămase-n umbră giulgiul gol.



Iar Regele dumnezeiesc

strigă: "Părinte, mulţumesc!"

Apoi,

strângându-se-n tunică,

vorbi:

"Maria... se ridică...

Şi vin surorile cu ea.

Văzând ostaşii le-o fi frică.

Şi lespedea le-o fi prea grea.

Acum, voi îngeri ai Puterii,

c-un deget piatra veţi abate.

Iar ca să alungaţi străjerii,

destul e unul să se-arate".



*



În zori, în falnicu-i palat,

sări din patul său Caiafa,

cu chip livid şi tulburat,

golindu-şi în potir carafa.

Apoi aprozii şi-a strigat:

"Chemaţi acum în zori soborul -

să ţinem un sabat în plus!...

Căci azi sfârşim cu-acel Isus!

În urmă vom chema poporul

şi ne vom duce pe Golgota,

acolo unde-nşelătorul,

acel ce S-a crezut Mesia,

Îşi doarme-n pânze veşnicia!

Şi, fiindcă-i ziua învierii...

chemaţi bătrânii cu podoabe,

încinşi cu sfinte filacterii!...



Dar, iată, printre robi şi roabe,

intrară în palat străjerii.

- Ce-i asta? Aţi lăsat mormântul?

Cu glas întretăiat de-un tremur,

ostaşii au luat cuvântul:

- A fost un înger... un cutremur...

şi piatra a căzut deodată!...

- Ce-aţi spus? Vă duc la judecată!

Ostaşi, voi aţi fugit din post!

- Un înger... coborât pe piatră...

un înger lângă noi a fost!

Era ca fulgerul pe cer

când umple de sclipire norul.

- Sunteţi nebuni? Când eşti străjer,

mai ştii ce-i spaima şi fiorul?

(Vai... parcă m-a lovit un fier!)

Dar unde e Înşelătorul?

- Ah, domnule, să-ţi spun curat:

Înşelătorul... a-nviat!

- A în... vi... at?? Ce vorbă-i asta?

(Ah, blestemaţii! Ah, nerozii!

Mi se despică-n două ţeasta)

Să vie înapoi aprozii!...

... Dar poate-i totuşi o greşeală.

Un mort e mort fără-ndoială.

O fi pe-acolo... cine ştie?"

- Nu-i nimeni. Peştera-i pustie,

şi zace-n miruri pânza goală.

- Veţi merge-n lanţuri la galere

Ba nu... mai bine... sst! tăcere!

Ei, ucenicii, L-au furat...

(Aţi înţeles?)

Din neveghere,

aţi adormit... puţin... aseară.

Şi ei, tâlharii, Îl furară!

- Dar, dregătorul?

- Fiţi pe pace!

Vorbind în taină cu stăpânul,

noi fără grijă vă vom face...



Şi le-a umplut cu aur sânul.

*

Ieşise soarele de-o şchioapă.

Deodată-n cale, o bătrână,

mergând cu vasul ei la apă,

văzu doi tineri mână-n mână.

Doi tinerei cu chip frumos,

cu strai de nea şi de mărgean!

- Cine sunteţi? Din ce liman?

- Noi suntem robi ai lui Cristos,

suntem David şi Ionatan.

Şi-un nor i-a-nvăluit duios.



Într-o grădină, pe-un pătul,

un om sărman, în ceas de rugă,

ţinea în mâna lui un sul.

Şi el văzu pe-o buturugă

cum parcă răsări deodată

un chip din zările cereşti,

zicând: - Pricepi tu ce citeşti?

- Nimic. Căci nimeni nu-mi-arată.

Dar tu, stăpâne, cine eşti?

- Sunt solul Omului durerii,

Isaia, rob neînsemnat.

Vă dau cuvântul mângâierii:

Isus, Mesia a-nviat!



Trei fraţi, pe-o margine de vie,

văzură în sclipiri de soare

un om înconjurat de fiare,

zicând: "În pace să vă fie

schimbată orice întristare!

Eu sunt acel ce-am scris în carte

cum lumea între lei m-a pus.

De vreţi să fiţi scăpaţi de moarte,

încredeţi-vă în Isus!"



Astfel,

în sfânta lor cetate,

în ziua-ntâi a săptămânii,

pe drum, la marginea fântânii,

sau sub zidiri întunecate,

s-au arătat la o mulţime

de oameni

sfinţii din vechime.

Apoi

o slavă nevăzută

deasupra caselor...

un nor

s-a adunat ca un sobor.

Şi-un zvon de harfă şi lăută,

sclipind ca soarele-n polen,

s-au înălţat către Eden...



De-atunci

mulţi nori pe cer trecură.

Şi sunt pe ceruri nori mereu...

dar între-o zi,

- după Scriptură -

din nevăzutul curcubeu

va coborî un nor de stele.

Şi-n nor se va-nălţa spre ele,

strigând în strălucita zi,

cu glas de fluviu spumegat,

dar nu: Cristos a înviat!

şi nici: Cristos va reveni!

Ci vor striga către zenit

atâta doar:

Iată-L!

A venit!