Poezie Domnul meu!

(Ioan 20,13)



De câte ori citesc la rând Scriptura şi-ajung la misterul cel sfânt al învierii,

Un licăr tainic de sclipiri mă-nvăluieşte, ca adierea-nmiresmată-a primăverii.

Citeam deunăzi despre Maria, întâmpinată de Isus după-nviere,

Şi mi-a sărit în ochi, ca o străfulgerare, un cuvinţel micuţ, dar unul dintr-acele

Fără de care ai atât folos citind Scriptura, cât are-un peşte căruia i-ai dat

Mâncărurile lui cele mai bune, dar nu în apă, ci afară pe uscat.

Spune Ioan că-n zorii neuitaţi ai învierii, când întunericul îşi disputa supremaţia,

Grăbea cu paşi precipitaţi de spaima nopţii, dinspre cetate spre mormânt, sfânta Maria.

Colţoase pietre, mici bucăţi de stâncă, se-ngrămădeau izbind-o pe cărare;

Iar zgomote sinistre clocoteau văzduhul, ca lava din vulcan în revărsare.

Dar cum nu-i cine-mpiedica lumina zilei să spulbere ai beznei reci fiori,

Nici cine să oprească alergarea vreunuia din miliardele de sori,

Nu s-a găsit nici cin' să stânjenească nestăvilita-naintare a Mariei,

Căci sursa ce-o purta era o rază a dragostei din înălţimile veciei.

Ajunge în sfârşit până la grotă. Dar ce-i văd ochii? Piatra nu mai este!

Şi-n spaima disperării-acum aleargă la ucenici ca să le dea şi lor de veste.

Şi după cum în cursa nopţii înspre grotă n-a fost nimic care să-i poată sta-n cărare,

N-a fost obstacol nici de astă dată care s-o poată-mpiedica din alergare.

Cu ochii plânşi, cu vorbe-ntretăiate de-adânci sughiţuri care-i zguduiau tot corpul,

Le strigă: "Petre, Ioane, L-au luat, pe-Acela care şi mort îmi este mie TOTUL!"

Ca trăsnetul din nori loveşte-această veste pe ucenicii care, fără vreun cuvânt,

Aleargă ca taifunul, căci vrea fiecare să fie cel dintâi ce-ajunge la mormânt.

Ajunşi, se pleacă, intră în mormânt şi văd. Ce-a spus Maria, da, era adevărat.

Iată fâşiile de pânză şi ştergarul. Dar El? Să fie oare-aşa că grădinarul L-a luat?

Şi-apoi cu o nedumerire şi mai mare-n ei decât aceea care pân-aici pe drum i-a ros,

Cei doi, miraţi de-atâtea taine ne-nţelese, spre casa lor acuma iau agale drum întors.



Maria însă stă şi plânge-afară, lângă mormântul Prinţului vieţii,

Până când noaptea se topi ca ceara-n soare şi-o-nvălui aureola dimineţii.

Ştia, era adevărat tot ce văzuse, şi-n mintea ei Isus rămâne încă mort.

Dar vezi, în tainiţa sfântă a iubirii se află un magnet acolo ca şi un resort....

Trec clipele. Şi-n jalea ei crescândă priveşte iar prin gura de mormânt,

Căci pe Isus, chiar mort ea-L preţuieşte mai mult ca pe toţi viii pe pământ.



La provocarea-aceasta de acuma, Isus nu poate să reziste mai departe,

Ci îi trimite soli ce-i spun că Prinţul vieţii nu se putea să fie înghiţit de moarte.

Aici urmează testul cel mai mare, prin care dragostea cea sfântă a Mariei

Recucereşte, după actul învierii, pe scumpul ei, Hristosul, pe Prinţul veşniciei.

Priviţi acum cât de feeric străluceşte această dragoste-a Mariei Magdalina,

Căci nu-L dă pe Isus cel mort nici pe toţi viii, nici chiar pe îngerii care-i aduc din cer lumina.

Această dragoste atât de neînduplecată, ce nu admite nici un fel de surogat,

L-a copleşit şi pe Isus până-ntr-atâta că, biruit, până la urmă şi El a cedat.

Când a văzut Isus că nici pe îngeri ea nu-i preferă-n locul Lui, chiar dacă-L ştie mort,

I Se-arătă şi-i zise: "O, Marie! M-ai biruit! Mă las acuma cunoscut, căci nu mai pot!"



*



Când am citit împrejurare-aceasta în Scriptură, m-am minunat şi am rămas pe gânduri dus...

Cum de-i posibil oare ca un om să poată să-L copleşească, biruindu-L, pe Isus?

Dar când privirea mi-a căzut din nou pe Cartea Sfântă, şi-am întâlnit cuvântul "meu" din "Domnul meu";

Am prins atunci adâncul înţeles cum poate omul să-L biruie până chiar şi pe Dumnezeu.



Interesant aici e că Maria nu plânge că-i luat Domnul Hristos;

Nu-I spune nici Domnul Isus - deşi El este, ci-I spune-n chipul cel mai personal şi mai frumos:

„E Domnul meu! E şi Hristos, şi Isus, dar dacă fără El, nici când Îl ştiu chiar mort, nu pot,

E pentru că, fiind şi Domnul vieţii mele, EI mi-este suflul vieţii, El mi-este pulsul inimii în tot."



O, binecuvântată fii şi astăzi tu, Marie, căci focul dragostei venit din cer, prin care

L-ai preţuit pe Domnul tău atunci cu-atâta foc, are-nceput, dar n-are terminare.

Iubirea ta, necunoscută pân-atunci pe Terra, a scânteiat întâia oară din Hristos,

Căci El prin cruce a născut iubirea ce poate-mbrăţişa pe cel mai păcătos.

Isuse scump, focar etern al veşnicei iubiri, aprinde-ne şi pe noi azi ca pe Maria,

Să stăm lângă Cuvânt chiar când se pare sec şi mort, iar Tu ne-apari departe cât e veşnicia.

Noi azi avem un har mai mare ca Maria, care Te căuta mort în mormânt,

Că-n timp ce ea nu Te mai socotea printre cei vii, noi Te ştim viu, însoţitor al nostru pe pământ.

O, lasă-ne, Isuse, să-nvăţăm şi noi că dacă vrem să Te cunoaştem înviat şi bine,

Nu vom putea decât dacă atunci când Te ascunzi, chiar când pari mort, noi sta-vom totuşi lângă Tine.

Şi după cum Tu ne-ai iubit când eram morţi, ca să ne poţi avea în veşnică-nviere,

Noi iubim chipul Tău azi fără să-L vedem, ca să-L putem avea aievea-n veşnicia ce nu piere.