Poezie Cum se mântuie o ţară

(2 Cronici 7,12-14)



Şi eu vreau ca ţara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,

Şi eu vreau ca preşedinte să fie un credincios.

Nu-i asta la urma urmei dorinţa lui Dumnezeu,

Ca tot omul să-L primească drept Mântuitorul său?

Da, aşa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care

Urmărim când vrem s-aducem ţara pe sfânta cărare,

Ne-mpărţim în două cete: cei care sincer doresc

Pocăinţa ţării-n sine şi-un alt scop nu urmăresc;

Iar ceilalţi prin pocăinţa ţării urmăresc de fapt

Doar o viaţă mai comodă, într-o lume de păcat.



Când vezi un creştin politic plin de zel minune mare

Să-şi împingă toată ţara pe-a sfinţeniei cărare,

Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici şapte,

La versetul treisprezece şi de-acolo mai departe.

În a doua Cronici şapte, în versetul amintit,

Domnul spune cât se poate şi de clar şi lămurit:

"Când poporul Meu se roagă - zice Dumnezeu Preasfântul;

Când poporul Meu Mă caută - spune-aici iarăşi Cuvântul;

Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,

Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele

Am să-ntorc ţara la Mine; dar nu ca să puteţi voi

Să vă lăfăiţi în bine într-o lume de nevoi".



După ce-a închis Scriptura, ai să-l vezi că nu-i convine

Când e vorba să înceapă pocăinţa-ntâi cu sine.



Ceata a doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,

Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvăţătura.

Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit

Şi L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.

În iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,

Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.

Şi-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie

Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.

Iartă-ne, o, Doamne Sfinte, mişeleasca viclenie

De a osândi în alţii propria noastră murdărie!

Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,

Cerem la păgâni să-l bage în școli şi-n învăţământ.

Şi pentru că, de asemeni, n-avem timp de rugăciune,

O cerem ca o programă în învăţământ în lume.

Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,

Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.

Doamne, la-nceput creştinii se-adunau pe sub pământ,

Dar ce har şi ce putere răspândea al Tău Cuvânt!

Evanghelia atuncea era aspru prigonită,

Dar a fost ca niciodată mai sfânt şi mai drept trăită!

Se-nmulţeau atunci creştinii cu mare repeziciune,

Fără rugăciune-n şcoală, fără şcoli creştine-n lume.

Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,

Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.

Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-şi pocăinţa

Şi pecetluind cu sânge acest scump cuvânt "credinţa",

Ca bureţii după ploaie se-nmulţeau ducând Cuvântul

Pân' la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.



Care însă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulţească,

De-au ajuns întreg imperiul Romei să îl împânzească?

Iată-l: e doi Cronici şapte! Ei pe când se adunau,

Nu cu pocăinţa lumii, ci cu-a lor îşi începeau

Misiunea jos în lume, cum Isus i-a învăţat

Chiar în ziua cea din urmă, când la cer S-a înălţat.

El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim întâi,

Apoi să meargă-n Iudeea - zona-nvecinată lui,

În Samaria, şi de-acolo - tot o zonă-nvecinată,

S-ajungă cât mai departe, să-mpânzească lumea toată.

Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,

Şi vrem, pocăind pe alţii, să o ducem bine noi.

Cine-o ia însă-nainte de Hristos şi de Scriptură,

Dovedeşte că nu-L are, căci Îi calcă-nvăţătura.

Doamne, vrem şi noi acuma, să ne-ntoarcem înapoi

Şi să-ncepem chiar de astăzi pocăinţa-ntâi cu noi,

Trăind morţi faţă de sine şi de poftele păgâne,

Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin!