Poezie Cioara

Necazul stă lipit de om

cum stă pe lângă cal huluba.

Şi omul, ca să-şi uite buba,

aleargă...

Însă, paralel,

necazu-i veşnic lângă el.



Aşa

o cioară,

prinsă-n laţ

într-o ogradă,

scăpă numai cu-un ciomp de coadă.

Vai ce necaz!

Să fii schiloadă!

Să fii de râsul tuturor!

Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,

se lasă lin pe vreo livadă,

şi tu să vii în cioc

grămadă!



Şi-atunci

văzând ce foc o-ncearcă,

s-a dus printre străini şi ea,

să mai vorbească, să asculte,

să râdă cu vreo rândunea,

să mai uite de-o putea

de coada ei cu pene rupte.

S-a dus.

Dar dup-o scurtă vreme

s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.



Iar gloata i-a şi pus probleme:

- Pe unde-ai fost?

- La ce ospăţ?

- Am fost şi eu peste coline...

- Dar cu ce gând?

- După ce pradă?

- Aşa... ca mă mai uit de coadă...

- Ei, şi-ai uitat?

- Şi-a fost mai bine?

- Aş! cum să uit?

Nu mă vedeţi?

A fost şi coada după mine...



MORALA

n-are mult de spus.

Nu mai purta necazu-n lume

că vii ´napoi tot cum te-ai dus.



Eu unul

când mă simt răpus,

nu caut oameni buni de glume,

ci vin degrabă la Isus!