Poezie Cele șapte bătălii de pe Golgota

Să cânte strunele-ncordate!

Fanfarele să sune greu!

Din piepturile-nflăcărate

a fiilor lui Dumnezeu.



Să crească imnuri ne-ntrerupte,

o slavă fără de hotar

a celor şapte grele lupte

ce-au frânt Infernul pe Calvar!



I. Lanţurile



Era o zi scăldată-n soare.

Pe deal, prin pietre şi butuci,

între ostaşi cu coif şi zale,

treceau trei oameni sub trei cruci.



Trei osândiţi, spre trei morminte.

Dar fiecare c-un destin.

Şi sângele curgea fierbinte,

cel omenesc şi cel divin.



În urma lor venea norodul.

Şi colbul se urca în vânt.

Dar într-o vale, voievodul

ce cotropise-acest pământ,



Satan, cu ţipete stridente

chema oştirile din larg,

din cele şapte continente,

din nori ce în furtuni se sparg!



Veneau toţi demonii grămadă.

Urlau şi clănţăneau din dinţi.

De-ar fi putut un om să-i vadă,

pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.



Şi-acolo într-o vale-adâncă,

într-o spărtură de vulcan,

se înălţă pe-un colţ de stâncă

temutul comandant Satan.



"Destul!" urlă de sus năprasnic.

"Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!

Un om... vă pare-atât de groaznic?

Doar nu-s o mie de Cristoşi!



Întind a beznelor aripă

şi-n numele ce-l port ordon:

Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,

din locul morţii, fără zvon,



aduceţi lanţurile toate

ce-i leagă în Şeol pe sfinţi,

poveri de-nfrângeri şi păcate,

cătuşe de nesăbuiţi.



Şi-apoi în zbor, cu mine-n frunte,

deasupra crucii lui Isus,

din toate vom clădi un munte

sub care va cădea răpus!"



În vremea asta în tăcere,

sub bice de ostaşi semeţi,

Isus urca din răsputere,

sub cruce, prin ciulini răzleţi.



Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,

văzându-L tot mai copleşit.

Apoi... deodată... făr-un geamăt,

Isus cel sfânt... S-a prăbuşit.



Porni un vaiet în mulţime.

Isus... Isus... era înfrânt...

Chiar îngerii din înălţime

priveau cu spaimă spre pământ.



Dar, iată, muntele de lanţuri,

ciudatul munte nevăzut,

acum... s-a prăbuşit prin şanţuri

şi-n pulbere s-a prefăcut!...



Satan, parcă simţind că piere,

la gură ghearele şi-a dus.

Căci nu ştiuse ce putere

era în jertfa lui Isus!...



"Vai, unde-s lanţurile, unde?"

strigă, venind de jos, un sol.

"Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!

Sunt liberi morţii din Şeol!..."



"Mărire!" Cântă-n slavă bolta!

Vrăjmaşul geme sub călcâi!



Fu prima luptă pe Golgota

şi biruinţa cea dintâi.



II. În ascuns



Între sclipiri de-oţel severe,

urca Isus, cu umeri grei,

privind mâhnit cu ce durere

Îl tânguiau bărbaţi, femei.



"O, fiicelor, de ce vă strângeţi

plângând de mila Celui Drept?

Mai bine pentru voi să plângeţi

şi pentru pruncii de la piept.



Căci dacă azi copacul verde

e frânt sub fierul ne-ndurat,

cu cât mai hotărât va pierde

osânda grea pe cel uscat?"



Dar vorbele pe vânt zburară.

Şi lacrimile iar s-au strâns.

Trudiţii paşi din nou urcară

între batjocură şi plâns.



Pilat, Irod, Ierusalimul,

soborul sfintei cârmuiri,

vai, nimeni nu vedea sublimul

dumnezeieştii dăruiri.



Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;

cei mici de Lege-mpovăraţi.

Un impostor vedeau slăviţii;

o victimă, cei întristaţi.



Isus putea să strige: "Eli,

arată-Mă din nepătruns!"

Şi-n locul "omului durerii",

în locul Mielului străpuns,



cei din sobor şi cei din gloată,

privind acelaşi trist tablou,

ar fi văzut în El deodată

pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!



Dar nu, Isus purta o haină

de victimă şi impostor.

Ce om ar fi păstrat în taină

atâta slavă şi-atât dor?



*



Era a doua bătălie.

Isus, nemuritoarea Stea,

trecea în sfânta-I măreţie

ce nimeni, nimeni n-o vedea.



III. Dezbrăcarea



Pe culme se citi sentinţa.

Isus, desăvârşitul Miel,

primea în pace suferinţa.

Şi un ostaş, venind spre El,



I-a zis: "Dezbracă-Te şi-aruncă!"

Şi-a tresărit uşor Isus.

"Dezbracă-Te ... Ce grea poruncă!

Dar nu-i din lume. E de sus...



Ţi-au pus o mantie pe umăr.

Şi toţi Învăţător Îţi zic.

Aruncă mantia-n ţărână.

Ca să fii totul, fii nimic!



Eşti luptător şi Ţi se cere

să-Ţi fie mijlocul încins.

Tu scoate-Ţi brâul în tăcere

şi, ca să-nvingi, să fii învins!



Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.

Şi ai o jertfă de-mplinit.

Dezbracă-n linişte tunica

şi fii Tu Însuţi cel jertfit.



Însă... cămaşa necusută...

lucrată dintr-un singur fir...

cu-atâtea bucurii ţesută,

cu stropi de lacrimi şi de mir,



cămaşa tainică de Mire

cea nelucrată din bucăţi,

simbolul de neprihănire

şi semnul sfintei unităţi,



ce greu cămaşa se desprinde

şi de pe sângele-nchegat

dar şi din gândul ce-o cuprinde

şi-ntârzie înduioşat...



Isus simţi venind deodată

ecoul unui vechi tumult.

Şi auzi-n urechi o şoaptă:

"Opreşte-Te! Ai dat prea mult!"



Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul

cu forţa magicului glas.

"Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!

E tot ce-n lume Ţi-a rămas!"



"Nu-i tot... " Şi-n clipa de răscruce,

pornind cu pas domol şi rar,

Isus se aşeză pe cruce

să dea şi cel din urmă dar...



Pământ! Din tot întinsul zării

priveşte-acum pe Salvator!

Căci bătălia dezbrăcării

s-a dat ca pildă tuturor.



IV. Patru cuie



Isus, culcat pe lemn în soare,

privea de jos spre cerul sfânt,

c-un gest de largă apărare

a unui vinovat pământ...



Stătea cu faţa neclintită

şi aştepta, ca pe-un liman,

întâia floare înflorită

sub lovitura de ciocan.



Stătea cu mâinile întoarse,

cu mâinile ce până ieri

ştergeau pe-atâtea feţe arse,

atâtea lacrimi şi dureri;



cu mâinile ce-odinioară

au dăruit şi văz şi grai

şi binecuvântări lăsară

pe chipuri mici, cu păr bălai.



Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă

răsplata trudei lor, pe drept,

doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă

spre marea luptă piept la piept.



Satan, în ultima secundă,

purtând cunună de catran,

încearcă groaza să-şi ascundă

sub măreţia de titan.



Întinde mantia deodată

ca nor de fum într-un crater.

Şi-ncepe atunci cea mai ciudată

din câte lupte-au fost sub cer.



Auzi... boc!... boc! ciocanul sună.

Ţâşneşte cel dintâi izvor...

Dar cade strania cunună

a negrului cotropitor.



Şi bate iar... boc! boc!... ciocanul.

Cad stropii roşii pe pământ...

Dar geme biruit duşmanul.

Şi sceptrul său în colb s-a frânt.



Boc!... Boc!... ciocanul iarăşi cade.

Isus plăteşte greu tribut.

Dar moartea unghiile-şi roade

şi muşcă-n ţărnă Belzebut.



Boc!... Boc!... Deşi sub vârf de coarne,

Isus a-nvins! Căci a iubit!

Vrăjmaşul a lovit în carne,

iar El în Duh l-a ţintuit!



Şi, iată patru mari izvoare,

ce-au curs din viaţa lui Isus,

spre zarea soarelui răsare.

Spre nor, spre sud şi spre apus.



sunt patru fluvii de tărie,

de dragoste, de cer, de har!



A fost a patra bătălie

şi biruinţă pe Calvar.



V. Doctorii



Acum Isus în răni atârnă.

(Ce rod va duce-n cer cu El?)

Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă

o viperă şi-un tainic Miel.



Şi totuşi lupta iar se-ncinge.

Să-nduri tot chinul lumii-aceşti

dar cum să poţi privi şi-nvinge

sarcasmul celor ce-i iubeşti?



"Hei, Tu, profet al învierii..."

vorbeşte-un doctor cu ochi duri,

purtând panglici şi filacterii

cu lungi versete din Scripturi.



"n-ai spus Tu că ridici un Templu?

că-i faci a treia zi şi porţi?

Ei, haide, dă-ne un exemplu,

salvează-Ţi trupul dintre morţi!"



"Nu eşti Ben-David?" spune altul,

"eternul Fiu venit din cer?

De asta vii din tot înaltul

să mori pierdut într-un ungher?"



"Nu eşti Mesia din vecie?"

rânjeşte unul din tâlhari.

"Nu scoli Tu morţii din sicrie?

N-ai vrea cu mine să dispari?..."



"Prea mult!” Satan din nou încearcă.

"Nu vezi că suferi în zadar?

Nu-i nimenea să mai întoarcă

pe-aceşti dulăi cu gând murdar!



Mai bine să arunci văpaie

să arzi norod după norod.

Îţi curge sângele şuvoaie

şi nu se-arată nici un rod!"



Isus, spre zarea depărtată,

şopti cu gândul peste veac:

"O, iartă tuturora, Tată,

că ei nu ştiu acum ce fac!..."



Şi-atunci, cu buza tremurândă,

cel´lalt tâlhar porni cuvânt:

"Hei, tu, tovarăş de osândă,

ce-ai râs de Solul Celui Sfânt...



ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.

Dar El, Isus, e nepătat!

O, Doamne, să-Ţi aduci aminte

de mine când vei fi-mpărat..."



Era întâiul rod! Mărire!

Isus acum, cu blându-I grai,

Se-ntoarce plâns de fericire:

"Tu... azi... vei fi cu Mine-n Rai..."



Voi, fraţi, când râsul şi minciuna

vă umplu sufletul de-amar,

să vă-amintiţi întotdeauna

de doctorii de pe Calvar!



VI. "Eli!... Eli!..."



Deodată... c-un fior... mulţimea

şi-a-ntors privirile spre cer.

Un nor umbrise înălţimea?

Un fum călătorea stingher?



Ba nu. Dar pe întreaga zare

o neagră taină se urzi,

o stranie întunecare,

un miez de noapte-n plină zi.



O umbră ceru-ntreg cuprinse

ca un potop de lilieci.

Şi-ndată soarele se stinse

şi dispăru ca pentru veci.



În întunericul de smoală

porni un vânt fremătător.

Era o noapte ireală

ca un sfârşit al tuturor.



Zadarnic gloata de pe culme

îşi aţintea privirea sus,

căci nu erau alţi ochi pe lume

să vadă ce vedea Isus...



Mai mulţi decât nisipul mării,

mai repezi ca un uragan,

punând un scut asupra zării

din mii de ciucuri de catran,



gigantice oştiri de duhuri,

în focul luptei cel mai greu,

se-ngrămădiseră-n văzduhuri

între Isus şi Dumnezeu.



"Eşti vinovat!" striga oştirea.

"Da. Vina tuturor căzu.

Dar Tu, purtând nelegiuirea,

de toate vinovat eşti Tu!



Asupra Ta e-acum minciuna

şi ura ce-a domnit mereu.

Eşti vinovat pe totdeauna

şi despărţit de Dumnezeu!



Mândria, cugetul făţarnic,

pe toate-asupra Ta le-ai luat.

Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!

Eşti vinovat! Eşti vinovat!..."



"Eli! Eli!..." se-aude-n bezne.

"Eli! Lama Sabactani!...

Străpuns în mâini, străpuns în glezne

şi fără Tine cât voi fi?



Eu nu mai sunt decât un vierme

privit cu silă şi strivit.

Dar cum să uit că-n slăvi eterne

Tu M-ai născut şi M-ai iubit?



Ci Eu, Adam al înnoirii,

Te chem şi strig împovărat:

De toată vina omenirii,

Părinte, da, sunt vinovat!"



O rază şi-a adus cuvântul

asupra umilitei frunţi.

Se zguduie acum pământul.

Se sfarmă stâncile în munţi!



S-a despicat catapeteasma

şi locul tainic s-a deschis!

Şi-alungă demonii fantasma.

Şi şterge bezna ca un vis.



Din nou se luminează bolta.

Vibrează soarele-n etern!



A şasea luptă pe Golgota

a smuls zăvorul către cer!



VII. Ultimul vrăjmaş



Acum e cea din urmă luptă.

Tăcere. Într-un duh solemn,

priviţi pe cruce faţa suptă

şi sângele-nchegat pe lemn.



Puterea cărnii e sfârşită.

Dar dragostea şi mila, nu!...

Învinsă-i vipera cumplită

şi oastea-n gol i se pierdu.



Dar... ultimul vrăjmaş veghează.

Pe cal cu pieptul pe oblânc,

împrăştiind fiori de groază,

se-nalţă moartea din adânc.



Cu coasa-n mâini ca o balanţă,

pe nevăzutele-i poteci,

purtând o ultimă speranţă

de-a-nvinge dragostea pe veci,



se-apropie din zări... se-arată...

cu ochi adânci, cu chipul pal...

Se-opreşte o clipă. Şi deodată

înfige pintenii în cal.



Oţelul spintecă văzduhul.

Dar Fiul strigă-n zări: "Ava!"

Ţărâna piară. Însă Duhul

se-ncredinţează-n mâna Ta!"



Se pleacă fruntea, se destinde.

Un astru lunecă-n apus...

Iar de pe cruce se desprinde,

mai sclipitor, un alt Isus!



Pe fruntea Lui acum El poartă,

în locul rănilor de spini,

ca preţ al dragostei ce iartă,

cununa veşnicei lumini!



E Domnul Domnilor! Mărire!

E Împărat peste-mpăraţi!

A-nfrânt duşmanul prin iubire!

E-ntâiul frate între fraţi!



Îl vei vedea din zări, Marie,

în trup slăvit de Duh şi Har.



A fost a şaptea bătălie

şi cea din urmă pe Calvar.



*



Să cânte strunele-ncordate!

Trompetele să sune plin!

Isus, Mântuitor şi frate,

e Soarele etern! Amin.