Poezie Cărturari și farisei

Cărturari şi farisei

stau pe scaunul lui Moise.

Ascultaţi-i, voi iudei,

dar nu faceţi ce fac ei.

Căci sunt oameni după veac,

una zic şi alta fac.

Căci ei leagă sarcini grele

cum se leagă un samar,

dar ei nu se-ating de ele

nici cu degetul măcar.

Căci ei strâng argint în pungi,

dar îşi leagă peste coate

filacterii cât mai late

peste ciucuri cât mai lungi.



În biserici şi la mese

îşi aleg un loc în faţă

şi le place când le iese

în răspântii şi în piaţă

gloata lumii cea lipsită

de-a învăţăturii zestre,

zicând: Doctore, maestre!



Voi să fiţi doar ucenici.

Când se strânge tot poporul

ca să-nveţe cu folos,

unul e Învăţătorul:

E Cristos!

Iar toţi ceilalţi, mari şi mici,

robi şi preoţi şi-mpăraţi,

nu sunt alta decât fraţi.



Deci pe nimeni de azi-nainte

voi să nu-l numiţi părinte.

Unu-i Tatăl Creator,

Cel ce v-a vorbit pe munte.

Cine vrea să fie-n frunte,

să vă fie slujitor.



Vai de tine, vai de tine,

fariseu cu suflet greu,

care-aveţi în mână cheia

către patria promisă,

care ştiţi că nu-i departe

însă ţineţi uşa-nchisă -

şi o ţineţi pân-la moarte,

cu o ură furibundă,

ca nici voi să n-aveţi parte,

şi nici alţii să pătrundă.



Vai de voi, vai de voi

scribi cu inimile sloi!

Căci voi jefuiţi pe-ascuns

văduvele şi orfanii,

prigoniţi pe robi şi slugi,

dar vă ţineţi în litanii

şi în nesfârşite rugi.



Vai de tine, vai de tine

fariseu cu suflet greu

care-nconjori tot pământul

ca să faci un prozelit,

dar îl faci mai împietrit

şi de două ori mai rău

decât însuşi duhul tău!



Vai şi-amar, vai şi-amar,

suflet gol de cărturar!

Căci tu dai a zecea parte

chiar din chimen şi mărar,

însă laşi cât mai departe

crezul, dragostea şi mila.

Scoţi din blidul tău ţânţarul

şi nu vezi că-nghiţi cămila.

Speli pe faţa lui paharul,

însă nu te prinde sila

de lăturile din el.

Doctori, călăuze oarbe,

lupi flămânzi cu chip de miel!

Căci voi sunteţi mai degrabă

ca mormintele spoite,

smălţuite-n flori de Rai,

pe deasupra cu podoabe

şi-nlăuntru putregai.

Căci zidiţi acum, şireţi,

toate sfintele morminte

ale marilor profeţi,

şi strigaţi în lumea largă,

printre lacrime fierbinţi,

că de-aţi fi trăit în vremea

adormiţilor părinţi

n-aţi fi stat cu ei alături

în acel vrăjmaş sobor.

Dar mărturisiţi cu-aceasta

că sunteţi copiii lor.

Căci voi omorâţi pe sfinţi,

dar aţi împlinit măsura

ucigaşilor părinţi.



Pui de şerpi cu inimi reci,

cine vă va scoate oare

din jăratecul de veci?

Iată, vă voi mai trimite

încă soli pe la răscruci.

Voi să-i fugăriţi cu gloate,

din cetate în cetate,

şi să-i ţintuiţi pe cruci,

ca să vie-asupra voastră

tot şuvoiul revărsat

de la sângele lui Abel

pân-la sângele curat

care-a curs din Zaharia,

când a fost lovit cu-amar

între tindă şi altar.



Vai, Ierusalim al Vieţii,

munte binecuvântat,

care ţi-ai ucis profeţii

şi pe soli i-ai lapidat.

O, de câte ori cu milă

v-am chemat să fiţi ai Mei,

să vă mântui din furtună,

să fim veşnic împreună,

să vă scap de anii grei,

cum o pasăre-şi adună

puii sub aripile ei.

Şi n-aţi vrut.

De-acuma, iată,

Templul slăvilor străbune,

Casa neasemănată,

vă va rămâne pustie

pân-la vremea când veţi spune:

Binecuvântat să fie

Cel ce vine...

Cel ce vine în Sion

să-Şi zidească Cetăţuia!

Binecuvântat să fie!

Aleluia!