Poezie Tu stai nehotărât

Tu stai nehotărât și trist pe drumuri

Iar pasul tău în cumpănă îl pui

Și simți în suflet cum renasc iar doruri

De când uitat-ai înspre cer să sui.



Tânjești după acele clipe-n care

Primeai belșugul pic cu pic,

Dar între timp, pășind cu nebăgare,

L-ai spart și n-a rămas din el nimic.



Tu ai uitat de-ncrederea ce-animă

Întregul duh și-l ține veghetor

Și-acuma plângi că mergi fără lumină

Și trupul nu mai simte vreun fior.



Iar viața ta-i un geamăt și-o ruină

Și căile prea pline sunt de spini.

Vesmântul ce-a fost alb e plin de tină

Și-n suflet ciudă ai știut s-aduni.



N-ai folosit tot timpul vieții tale

Ca să-L slujești pe Cel ce te-a creat

Și inima s-a îmbrăcat în jale

Ca ai pierdut talantu-ncredințat.



Și n-ai trăit cuvântul din Scriptură,

De slova ei nu te-ai interesat

Și-ai adunat în pumnii tăi doar zgura

Căci ai umblat de El înstrăinat.



Nu ai pus preț pe ceasul părtășiei;

De frați tu te-ai îndepărtat ușor,

Dar azi privești pustia pribegiei

Și-n tine se aprinde un nou dor.



Și te gândești că dorul ce renaște

Va fi prea mic și se va stinge-ndat'

Dar de îl pui în mâna Sa va crește

Până va inunda duhul uscat.



Și-atunci vei fi din nou plin de iubirea

Ce nu ai mai simțit-o de ani mulți.

Curată și cu rost va fi trăirea,

De-ți pleci astăzi urechea și asculți.



Căci El te-așteaptă cu brațe deschise

Ca să te țină la piept iubitor.

Întoarce-te din lumi de-acum apuse

Că te primește, fiu rătăcitor.



7 mai 2008