Poezie Căderea Ierihonului

Cetatea Lunii, mândră, păcătoasă,

Se-mpotrivea căderii presimţite.

De-ar fi crezut, ca a Rahavei casă,

N-ar fi pierit sub tunete-nteţite.



Dar n-a crezut şi nu s-a pocăit.

Aşa va fi şi cu această lume,

Căci cele şapte trâmbiţe-au sosit,

Sunând avertizare, foc şi ciume.



Nu pentru jaf s-a dat spre nimicire

Cetatea, ci spre sfântă judecată.

De-aceea Israel avea poruncă

Să nu ia pentru sine vreo răsplată.



Şi toţi au înţeles şi-au ascultat,

Afară de Acan, cel cu mantia...

Privind, el a poftit şi a luat.

Cu viaţa şi-a plătit apostazia.



Cetatea Ai a fost apoi luată

Prin iscusinţă, după sfat ceresc.

Cei care iau exemplul de-altădată,

În misiunea sfântă reuşesc.

..............

Intrând în ţară, Dumnezeu le-a dat

La fiecare sorţ de moştenire.

Din nou în legământ i-a adunat,

Prinţul Isus la ultima-I vorbire.



Din toate-acele mari făgăduinţe,

Făcute-n zori poporului iubit,

Niciuna n-a rămas pe din afară,

Căci Domnul, credincios, le-a împlinit.

.......

Când canaaniţii apăsau poporul,

Debora, proorocița, a chemat.

Şi, ca în jurul unei mame bune,

Viteji israeliţi s-au adunat.



Barac a fost în frunte, cu credinţă,

Şi după el curgeau galileenii.

Din Ruben a sosit doar zvon de planuri,

Dar Beniamin şi-a înarmat oştenii.



Aşer se odihnea pe plaja lui,

Iar Dan făcea afaceri pe corăbii,

În timp ce chiar şi stelele luptau,

Sosind din cer cu sclipitoare săbii.