Poezie Am obosit

Am obosit, Părinte, de-atîta alergare,

Simt cum puterea vieţii se duce tot mai mult,

Şi-aştept odihna care o voi primi Acasă

Cînd voi lăsa şi truda, şi-al apelor tumult.



Abia mai pot, o, Doamne, să urc cărarea vieţii,

Trăgîndu-i după mine pe-ai mei pe calea Ta,

Dar vreau să-i duc cu mine, cu toată greutatea,

Căci despărţirea noastră ar fi cu mult mai grea.



Şi simt în mine dorul să zbor spre Cerul Slavei

Descătuşat de lutul în care m-ai sădit,

S-ajung la Tine, Doamne, în cea mai mare grabă,

Şi prăbuşit, Isuse, să-Ţi spun: Am ostenit...



Mi-e dor de clip-aceea ca de izvorul vieţii,

Apropie-ntîlnirea, o, Mirele meu drag,

Că eu aştept cu trupul pătruns de oboseală,

Să trec, cu osteniţii, al biruinţei prag.



Dar ştiu că alergarea eu încă n-am sfîrşit-o

Şi nici lucrarea sfîntă la care m-ai chemat.

De-aceea, o, trimite-mi din apele-ndurării

Încă un strop din harul pe care mi l-ai dat.



Să pot să merg, Isuse, cu Tine tot Calvarul,

Urcînd cu stăruinţă pe drumul preţios,

Ca, sus cînd voi ajunge, să-mi spui cu bunătate:

"Vino acum acasă, rob bun şi credincios!"