Poezie Am căutat iubirea...

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă

ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.

Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.

Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.



Am căutat iubirea ca patrie voioasă

ca pe-un pământ edenic de pace troienit,

să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"

Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.



Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,

să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.

Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.



Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,

am întâlnit în cale deodată un drumeţ.

Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,

o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.



Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,

lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.

Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,

vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.



Şi totuşi în privire avea un cer de taină

cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.

Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,

căci mult prea grea era povara Lui.



M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă

să aflu ce comoară în sarcină a strâns.

Dar am simţit că viaţa-I ca de-un prăpăd se curmă,

când m-a privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.



Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,

un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.

Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă

vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.



- Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,

povară de osândă sub care-atât Te-apleci?

am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:

- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...



- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,

dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?

- Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...

- Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...