Poezie A fost cândva un staul...

A fost cândva un staul...

Nu cel din Betleem.

O peşteră ciudată,

o grotă de blestem.



Păstorul fără grijă

plecase pe poteci...

Dormeau pe sub păienjeni

ciorchini de lilieci.



O rază de lumină

nu pătrundea din cer.

De zgură era ziua

şi nopţile, de fier.



Alunecau culbecii

pe jilavii pereţi.

În fânul ud şi putred

se-nghesuiau bureţi.



Dar într-o noapte... îngeri

cântară la zenit.

Şi parcă, printre stele,

o stea a răsărit...



Şi, nu ştiu cum, deodată

veneau lumini de zori;

iar fânul era proaspăt

şi mirosea a flori.



Zburară liliecii

şi beznele s-au dus!

Iar eu cântam din fluier

cu îngerii de sus...



Dar iată, într-o parte

privirile mi-arunc

şi văd sclipind o iesle

şi-n ieslea mea... un Prunc...



Veniţi, veniţi, voi îngeri,

păstori şi oameni buni!

Veniţi, voi magi ai vremii,

că-i vremea de minuni!



Şi-pentru-a câta oară? —

slăviţi pe Dumnezeu!

Căci Pruncul e acelaşi,

iar staulul... sunt eu.