Poezie A căzut o stea...

A căzut o stea,

steluţă de nea,

pe urechea mea,

şi mi-a povestit,

până s-a topit,

basmul unui vis,

pe care l-am scris,

— pentru cei mărunţi,

nu pentru cărunţi —.

Şi steluţa mea

astfel povestea:



"Mări, se făcea

şi se năzărea...

prin vâlcele sumbre

şoptitoare umbre...

Şi-auzeai cum gem

lângă Betleem

oile, stând ghem,

câinii când şi când,

vitele pe rând,

molcom rumegând.



Iar colo în şură

peste-ngrăditură

se uitau, pleoştite

şi nedumerite,

caprele zburlite.

Se-ndesau amarnic

către cel comarnic,

pe-un mieluţ să-L vadă

în ieslea de zadă,

pe-un mieluţ plăcut

cum n-au mai văzut

să fi fost născut

într-un aşternut

bun doar de... păscut.

Şi Cel miel curat

plângea-nsomnurat,

cu părul inele

şi cu gene grele.



Numai biet măgarul

ce purta samarul

pricepu tot rostu´:

— "Ăsta... nu-i de-al nostru!...

Ochii doar mi-arunc

şi pricep că-i prunc,

copil de păstori

sau de călători...



Atunci ţapii, ciutele

şi caprele slutele,

cu toate cornutele,

capul şi-l dădură

mai fără măsură

peste-ngrăditură.

Sprinten ca o coarbă,

mestecând în barbă

un firuţ de iarbă,

ţapul de îndată

s-a urcat pe-o roată

şi-a sărit buimac

sus pe-un bulumac,

vrând fără ruşine

să vadă mai bine

omenescul fiu.

Iar un ied zglobiu

behăia mereu:

— Neneee... vreau şi eeeu...



Numai Dumănica

n-a-nţeles nimica.

Şi-a cuprins-o frica.



Şi atunci măgarul

ce purta samarul,

cum sta mai deoparte,

spuse, ca din carte:

— Ei, sunt multe-n lume!

Să le ştii anume,

va să fii umblat

ţări în lung şi-n lat,

ape-n curmeziş,

culmi de munţi pieptiş,

fiare să răpui...

precum eu făcui!...

Şi-apoi nu-i oricine

un măgar ca mine!

V-am mai spus, îmi pare,

să sunt de neam mare:

că eu în Sihar

am un unchi măgar

la un cărturar.

Şi că, după tată,

— ştie lumea toată —

mi se trage viţa

chiar din măgăriţa

ce-o purta în ham

însuşi Balaam!

Deci, mai din bătrâni,

mai umblând prin stâni,

multe am în sac!

Dar... mai bine tac,

poate nu vă plac.



Un mieluţ bălai

prinse iute grai:

— Haide, moş Asine,

zi-ne încă, zi-ne!

Că eu tare-aş vrea

să aflu ceva.

Uite, ieri, un baci

povestea dibaci

că i-a spus un vraci

despre un prooroc

tot de prin Iudeea

(de-i zicea... Miheea)

care-a scris răvaş

că-n acest oraş

are să se nască

Odrasla cerească,

Marele Păstor

şi Izbăvitor,

carele va şti

şerpii birui!

Şerpii birui!...

Oare-aşa va fi?



Iar cel întrebat

zise apăsat:

—Da!... E-adevărat.

D-apoi ştiţi voi oare,

când va fi El mare,

cine-L va purta

pe spinarea sa

ca pe-un heruvim,

în Ierusalim?

— Păi... nu ştim! nu ştim!

— Să vă spun atunci.

(Că voi sunteţi prunci...)

Cel ce-L va purta

pe spinarea sa

va fi... un asin...

de ştiinţă plin

ca un cărturar,

ca un fariseu!

(Poate-oi fi chiar eu!...)

Eu, de mă-ntâlnesc

cu-acel Fiu ceresc,

iute-L şi ghicesc.



Şi tăcură toate

vitele mirate.



Numai Dumănica

n-a-nţeles nimica.

Şi-o cuprinse frica...



Atunci o oiţă

cu ochi de crăiţă,

cu glăscior sfiit,

astfel a grăit:

— Eu eram odată

pe-o iarbă-nspicată.

Şi-am văzut în zare

un chip ca de soare

ce zbura aproape

şi striga pe ape

că Isus Păstorul

şi Izbăvitorul

va fi dus pe uliţi

prejmuit de suliţi,

blând şi fără glas

în al morţii ceas,

precum mergem noi

noatine şi oi...

Că va fi hulit

şi batjocorit,

pe lemn ţintuit.

Că-n ceasul de sânge

norii se vor strânge,

munţii se vor frânge,

îngerii vor plânge...



— Asta nu se poate!

se porniră toate.

— Voi sări să-L apăr,

din coarne să scapăr!

zise din proţap

inimosul ţap!

— Dar nici noi, berbecii,

n-om sta ca dovlecii!

Coarnele le-om face

sfredel de bărdace,

foarfec de cojoace,

pentru cel ce-ar fi

şi ar îndrăzni

Pruncu-a-L necăji!

Fie om duşman

sau şarpe viclean!

— Eu... (îmi ştiţi amarul)

glăsui măgarul,

...numai o copită

bine potrivită

în acel zevzec,

şi-apoi pot să plec,

că tot dau în sec...



Dar atunci deodată

o capră tărcată

a rămas mirată,

cu gura căscată,

cu ochii ţintiş

către-acoperiş,

de unde, furiş,

dintr-un ascunziş,

cobora pieziş,

cobora în jos

şarpe veninos,

cu luciri sticloase,

cu limbile scoase,

cu trupul molatec,

cu ochi de jăratec,

iscodind sălbatic.



Iute bieţii boi

se dau înapoi.

Capre, ţapi şi miei

se bagă sub ei.

Tremură-n proţap

inimosul ţap,

legănând în barbă

firul lui de iarbă.

Iar sărman măgarul,

ce purta samarul,

privea tulburat,

cu capul plecat,

pe genunchi lăsat

şi dând în vileag

coada ca un steag

ca semn înălţat

că se dă mâncat...



Numai Dumănica

nu ştia nimica.

Dormea mititica...



Şarpele venea

şi se cobora.

Ceata tremura

măgarul gemea.



Dar atunci... Minune!

Cine-o poate spune?

Toţi privesc grămadă

la ieslea de zadă

unde Bălăiorul

a întors căpşorul,

ochii Și-a deschis,

ca din zări de vis.

Că în ei juca

Şi în ei sclipea

blândă mângâiere...

dar şi o putere!

Flori de busuioc...

dar şi-un arc de foc

săgetând pe loc!



Şarpele se-opreşte

şi înmărmureşte,

neputând să-L vadă,

neputând să şadă.

Bate-ncet din coadă.

Parcă se înnoadă,

parcă se deznoadă...

Apoi, zdup! grămadă

drept sub o cireadă

păgubaş de pradă.



Iar toţi cei din şură

stau şi tac din gură

şi privesc amarnic

ieslea de comarnic

şi privesc umil

tainicul Copil.



Doar abia târziu

prind a îngâna

unul altuia:

— Oare nu cumva?...

— Oare nu cumva??...



Dar steluţa mea,

mări se topea...

basmul contenea...