Poezie Tină şi suflet

Apari un prunc scăldat de cânt şi soare

Începi cu zâmbet frăgeziu de mai

Inspiri în jur viaţă şi vigoare

Vezi tot întinsu-n strălucit alai.

Pe nesimţite izbucneşti în freamăt

Zglobiu şi de cunoaştere setos.

Dar prin răstimpi, al clopotului dangăt

Îţi sună blând momentul preţios



Începi să-nfrunţi prin viforul vieţii

Cu pieptul tremurând prin vijelii.

Te prăbuşeşti când zorii dimineţii

Sunt înghiţiţi de norii plumburii.

Te-ntrebi: rămâne omul numai tină?

Un chip uitat şi stins într-un album?

Dar zbuciumul, durerea şi-orice vină

Vor trece ca şi colbul de pe drum?



Să lupţi cu răul e inacceptabil.

Prea-i mic mănunchiul anilor de vis...

Şi totuşi! Ai ceva inestimabil!

E sufletul, ce vrea în paradis.

Şi ce ţi-ar folosi averea lumii

Când scopul sfânt e să ţi-l mântuieşti?

Să-l aperi de tentaţiile humii

Ca în final s-ajungi în slăvi cereşti?



Nu te gândeşti că anii vieţii zboară?

De ce zoreşti în tot ce-i efemer?

De ce-l condamni ca să rămân-afară?

De ce nu vrei să locuiască-n cer?

Opreşte-te! Căci viaţa ta apune.

De vrei să fii cu Cel ce-i veşnic viu,

Slujeşte-I azi, nu-n ziua când vei spune:

Aş vrea, dar e târziu, e prea târziu!