Poezie Privrea drept in sus..

Iarna pusese stăpânire pe orăşel. Copiii mai mici priveau prin ferestre minunăţiile iernii, iar cei mai mărişori ieşeau prin curţi bătându-se cu zăpadă. Prin părculeţ, oamenii treceau grăbiţi. Un băieţel de vreo şapte-opt anişori, singur şi tremurând de frig, stătea pe o bancă. Buzele îi erau vinete de frig şi faţa slabă era galbenă ca ceara. Plângea, şi din când în când îşi îndrepta privirea spre cerul acoperit de nori.
Trecură mulţi bărbaţi şi femei pe lângă el. Toţi erau grăbiţi şi nu aveau habar de întristarea băieţelului. Deodată, pe aleea parcului apăru un bărbat mai vârstnic. Păşea încet şi gânditor. Observatorul atent ar fi citit pe faţa lui întristarea, care se asocia de minune cu cerul acoperit de nori. Unicul său fiu nu se mai întorsese din război. Rămăsese cu soţia lui să-şi plângă amarul vieţii, lipsiţi de fiul lor – speranţa bătrâneţii.
Cărarea, pe care mergea gânditor, trecea prin dreptul băncii, pe care stătea băieţelul îngheţat de frig.
– Ce faci acolo, micuţule? Aştepţi pe cineva? zise bărbatul descreţindu-şi fruntea.
– Da, domnule, răspunse băieţelul. Îl aştept pe Dumnezeu să mă ia la El.
– Ce vrei să spui, băieţelule? Eşti bolnăvior? Crezi că vei muri?
– Nu, dar anul trecut, Dumnezeu i-a luat pe tatăl meu şi pe fratele meu cel mic în casa Lui, în cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus că şi ea pleacă tot acolo şi că Dumnezeu nu mă va părăsi în niciun fel. Acum n-am pe nimeni, care să mă îmbrăţişeze şi să-mi dea să mănânc. E atâta vreme de când mă uit în sus, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic! Totuşi, Dumnezeu va veni desigur, dacă Îl mai aştept puţin. Nu-i aşa, domnule?
– Da, copile dragă, zise domnul gânditor, năpădindu-l lacrimile. Nimeni nu-L aşteaptă în zadar pe Dumnezeu. El m-a trimis să port de grijă de tine. Vino cu mine! Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic.
Ochii băieţelului străluciră de bucurie şi pe faţa lui apăru un zâmbet de biruinţă.
– Ştiam bine, zise el, că Dumnezeu va veni sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni. Dar cât aţi întârziat pe drum şi cât a trebuit să vă aştept!
Prin părculeţ, oamenii treceau grăbiţi. Nimeni nu ştia ce bucurie se aşternuse în cele două inimi. Tatăl ceresc lucrase la această bucurie, El, Tatăl orfanilor!