Poezie P o c ă i n ţ a

Azi, cuvântul ‘pocăinţă’

E atât de învechit;

Iar pe calea de credinţă

Mulţi merg din obişnuinţă

Fără-un scop clar definit.



Au făcut botezu-odată –

Legământ cu Dumnezeu –

Însă viaţa li-e stricată,

De plăceri şi bani legată,

Şi-n păcat trăiesc mereu.



Frumuseţea mântuirii

Şi mireasma lui Hristos

Nu-i mai ţinta fericirii,

Ci plăcerea rea a firii

Şi păcatul ruşinos.



Cât de mulţi în adunare

Fără frică vin, se duc;

Cu adâncă nepăsare

Fac de formă o lucrare

Şi pe drumul rău apuc.



Din purtare, din cuvinte

Nu se văd că-s pocăiţi,

Iar a lor îmbrăcăminte

E un semn de luare-aminte

Că-s de lume chinuiţi.



Pocăinţa-adevărată

Nu-i un hobby sau un joc;

Ea e sfântă şi curată,

De Isus Hristos lăsată,

Ca să nu sfârşim în foc.



Pocăinţa ni se cere

S-o trăim oricând cinstit,

În ascuns sau la vedere,

Să rămânem în veghere

Cum Isus ne-a poruncit.



Căci amar şi aspru-odată

Fi-va-n ceruri judecat

Cel ce-a fost în drum o piatră

Şi-o ispită blestemată

Pentru sufletu-nsetat.



Prin purtarea ta, creştine,

Îţi aduni osânda ta;

Căci Isus a spus, ştii bine,

“Cine nu este cu Mine

Este împotriva Mea.”



Nu-i de joacă mântuirea,

Ea e darul cel mai sfânt;

Dacă nu-i cunoşti menirea,

Când avea-va loc răpirea

Vei rămâne pe pământ.



Pocăinţa cea reală

Este scrisă în Cuvânt;

N-are urme de-ndoială,

Nu-i o formă, nici spoială,

Ci-i stindardul cel mai sfânt.



Vă îndemn cu stăruinţă

Chiar acum să ne trezim;

În deplină umilinţă

Să trăim în pocăinţă,

Ca în ceruri sus să fim!



Amin.



31 mai 2012