Poezie Ploaia (1)

Cade ploaia şi aduce

O nouă înviorare

Nimic n-o să se usuce

De căldura arzătoare.



Dumnezeu de sus veghează

Peste oameni şi natură

Bunătatea Sa nu încetează

O simte orce făptură.



Cresc culturile-n ogoare

Creşte grâul auriu

Creşte fiecare floare

Creşte tot ce este viu.



Ploaia cade monotonă

Şi se scurge în şuroaie

Câte un fulger de lumină

Ne surprinde-n plină ploaie.



În orce picur de ploaie

Este binecuvântare

Ce ridică din noroaie

Firul subţirel de floare.



Cel ce face să se nască

Firul care ne hrăneşte

Poate să şi pustiască

Pe cei cel dispreţuieşte.



El dă ploaie cu furtună

Şi cu grindină şi vânt

Peste oraş peste comună

Stricând al naturii veşmânt.



Oamenii să ia aminte

Că nu pot trăi oricum

În desfrâu şi în minciună

El i-atenţionează acum.



De aceia am înţeles

Să veghem noi cum trăim

Ca prin traiul nostru ales

Pe Dumnezeu să-l cinstim