Poezie Două dorinţe

Furtunile de primăvară

Ce-n înflorire dau tăios

Aduc ţărânei vlagă iară

Împrăştiind floarea pe jos.



Pentru-o deşertăciune stearpă

Ce-ar însemna mai cu valori:

O inundaţie de apă

Ori un potop frumos de flori?



Ci apele sunt prea banale

Pentru ambiţii de nălţimi –

Şi ceri ninsoare de petale

Ca să momeşti în ea mulţimi.



Poporul vine, se încântă

De fragedele frumuseţi

Şi, ţupăind pe ele, cântă

Că sunt atâta de isteţi.



Dar Soarele lovi în soarte

Care pe jos s-au prăvălit

Ninsorile s-uscară toate

Lăsând doar un pământ zbicit.



Mulţimea-a fost şi este gloată –

Ea n-a iubi nicicând pe viu:

Ţi-a da scuiparea înfuriată

Lăsându-te cu-al tău pustiu.



Vei fi mai singur de cât fusei

Căci cum n-ai trage şi vei da

Toate hâtriile-ţi propuse

Cu tine şi vor rămânea...



Ci dacă vrei să ţi se-nmoaie

Sufletul tău pietrificat

Tu cere de la cer o ploaie

Să îţi omoare-al tău uscat.



Nu se va repezi la tine

Nici o sămânţă de norod

Căci cine-ar vrea să vină, cine,

Pe-o ţarină plină de glod?



Un suflet dacă va alege

Că tu de lepădat nu eşti

Te-ar ferici şi, se-nţelege,

Ai vrea şi tu să-l fericeşti.



Vei tinde înspre el cu lutul

Adus de apă în simţiri

Şi vei afla cum începutul

Îţi dă dureri de răsăriri.



Te vei uimi că cresc din tine

Lăstari gingaşi, mlădiţe noi,

De la furtuna de lumine

Vor cere ploi şi ploi, şi ploi.



Când noaptea-a fi să se doboare

Spre răsăririle de zi

În razele sfinte de Soare

Cu mii de flori vei răsări.