Poezie Autosculptură

Cuvintele ne vin din cer,

Ori ni le strângem din pământ;

Şi parcă spui un adevăr,

Şi parcă-ai recita un cânt.



Cum apa ploii-n lutul greu

S-a îmbibat până la glod,

Cuvintele lui Dumnezeu

Le-amestecăm cu lut nerod.



Argila o prefacem boţ

Sculptând din ea ceva măreţ:

Ori un gigant pitic cu moţ,

Ori un "păcală" mai isteţ.



Apa menţine ca un clei

Aceste-obraznice statui,

Ne strofolim ca nişte zei

Cu poftele nepuse-n cui.



Ne-ascultă cei ce-s mai lutoşi

Înnăbuşiţi de mult gunoi

Cum ne-ngâmfăm gălăgioşi,

Că Dumnezeu este cu noi.



Acum suntem aşa suspuşi –

Ne-am înălţat la infinit

Că, idolilor noştri puşi,

El se închină-ndrăgostit.



Dar nu gândim – cuvinte vii

Cu-ntreaga stare să rugăm

Să ne prefacă-n străvezii,

Ca raze să nu reflectăm.



De dânsele să fim străpunşi

Neavând un loc nearătat,

Ci nu să ne pitim ascunşi

Cu-un personaj doar afişat.



Să nu ne temem de-mprejur,

Ci de gunoaie curăţiţi

Înseninând pământul pur

Cu apele cerii stropiţi.



Lumina umbră n-a găsi

Şi nici un lacăt nedeschis

Să poată liberă-a veni

Ca să ne scriptureze-n scris.



Iar lutul risipit atent

În apa limpede va sta

Şi Creatorul înţelept

O viaţă nouă va sculpta...



Doar că prea mulţi să fie sus

Pe postamente se doresc,

Că Dumnezeu tace supus

Pigmeii când pălăvrăgesc.



Vine o ploaie – ce folos! –

Răsună slovele din guri

Şi scheunăm religios

Cu monumente-n crăpături.