Poezie Frica (1)

Ca o sămânţă de buruiană

S-a aciuat încetişor

Şi-a izbucnit apoi pe rană

De m-a cuprins îngrozitor.



Povara ei cumplit mă-ndoaie,

Nu înţeleg cum a săltat

Căci ca ciuperca după ploaie

S-a înălţat neaşteptat.



Îmi geme sufletul şi macră

Şi simt cum aerul mi-i strâns,

Iar viaţa-n existenţă acră

Din înălţime mi s-a stins.



Încearcă mâna să o rupă,

Însă mai mult rău a făcut –

Seminţe scapă ea şi după

Holere-n spini au apărut.



M-arunc bezmetic prin versete

Recit şi cânt mereu ceva,

Ci ca şi nuca de perete

Îmi sare-asaltul de la ea.



În groază-s inimă şi minte,

Mă doare-ntregul meu pământ –

Nu scapi de ea doar cu cuvinte

Ci doar cu Sânge de Cuvânt.



Întreaga fire mi se frânge,

Dar ruga-n Duh s-a ridicat

Şi Sânge, Sânge, Sânge, Sânge

Întreaga boală a spălat.



Îmi tremură carnea pe mine,

Dar cât de liber eu respir:

Isuse,-n slovele-Ţi-lumine

Nu încetez să mă mai mir.



De câte ori căzui în brâncă

Gândind că totul s-a sfârşit,

Mi-ai spus însă:”Trăieşte încă

Ai multe-ncă de biruit.



Omoară răul din sămânţă

Şi nu-i da voie-a răsări,

Dar chiar de-l scapi din conştiinţă

Duhul Meu Sfânt te-a ocroti.



Te-a curăţi în duh şi vână

De orice umbre şi venin

Punându-ţi paloşul în mână

Să dai în răul tău din plin.



După oricare bătălie

Vei fi mai sfânt, vei fi mai pur

Şi pe cărarea noastră vie

Pasul ţi-a deveni mai dur!”



Eu am privit trecuta noapte

Cu amintiri ce-au mai rămas:

„Îţi mulţumesc, Isuse, foarte

Că mare frică am mai tras!!!”