Poezie A iubi (1)

Aleargă vântul mânios prin noapte

Lovindu-se de stânci prin defileu,

Dar codrul de stejari, îl ocolește

Să smulgi stejarul, este foarte greu.



Dar, uite colo, în câmpie, lângă lac,

O trestie plăpândă stă-n picioare.

Și vântul merge-acum asupra ei.

Va rezista, sau se va frânge, oare?



Cu un suspin, se pleacă până jos,

Cu fruntea tristă, până-n valul rece.

Și în tăcere, gându-i spune-ncet:

„Mai stai așa puțin... și vântul trece.”



Și, iarăș se ridică în picioare.

Tăria ei, i-a stat în umilință.

O, frații mei, la cei smeriți li-e sprijin,

Și reazim, Domnul, prin făgăduință!



Căci El a spus, că trestia clătinată

N-o va frânge și n-o va nimici.

Nu smulge tu, prin judecata aspră,

Pe-acel ce-atâta știe: a se umili.

**********



În noaptea blândă, se aprind lumini.

Pe boltă sus, puzderie de stele.

Privind la ele, mă întreb uimit,

Ce foc aprins-a Dumnezeu în ele,



Că luminează de atâta vreme

Și tot mai a putere de a lumina?

„Aș vrea, o Doamne, și a mea ființă,

Să lumineze-n lume, tot așa.”



Dar, norii negri, se-ntețesc pe boltă

Și-ascund lucirea stelelor de ochii mei,

Iar picuri mari, de ploaie-ncep să cadă

Și-i întuneric beznă, peste văi.



Un licăr se mai vede doar în zare,

Un biet fitil , ce arde fumegând.

Și vântul, îl lovește cu a lui rafale

Și ploaia îl lovește, cu-al ei bici, râzând.



El fumegă, se clatină, dar arde

Ca răsplătire pentru-al lui Stăpân,

Ce tainic se coboară și mai toarnă,

Din când în când, din Untdelemnul Sfânt.



Și-acest fior de dragoste supusă,

Va arde tot mereu pentru Isus,

Ca jarul ce mocnește, tăcut, sub cenușă,

E dorul nostru după Țara cea de Sus.



Și nu disprețuiește Domnul-acest fior

Acest fitil, ce-abia mai poate pâlpâi.

Nu stinge tu, prin judecata aspră,

Pe-acel ce-atâta poate: a iubi!