Poezie Copacul (1)

Cu crengile-ndreptate către cer,

Cu ochii falnici către Tatăl

Se roagă, neîncetat ca să nu pier

...Copacul de altădată.

Şi-mpovarat cu grelele-mi dureri

Şi lacrimile tale,

El, le trimite către cer

La tronul de'ndurare.

De 2000 de ani...

Copacul plânge...

Cu flori ce niciodată nu se veştejesc,

Pentru ca tu şi eu,

Din lumea toată,

...Să mă-ntorc din vină şi să mă pocăiesc.

Copacul este semnul credincioşiei sfinte,

Ce Tatăl în Golgota L-a lăsat.

-Întoarceţi-vă, veniţi la El!

Şi nu-I tăiaţi tulpina!

Nu-I rupeţi floarea sfântă

Cu lacrimi sfânt cereşti,

Nu-L smulgeţi prin respingere

Şi faptele fireşti...

Copacul plânge şi se roagă-ntruna,

Ca din robia lumii

Să vii şi să te poăieşti!

...Mai e puţin

Şi albu-i sfânt din floare,

Culoarea Harului Divin

Se va ridica spre ceruri

Unde Îi este locul.

Iar tu?

Unde vei fi atunci?

Cu El?

Sau în...veşnicul suspin?