Poezie Eram pierdut

ERAM PIERDUT...



Eram pierdut fără o ţintă

Printre grămezi de roci cădeam

Şi am ajuns într-o incintă

Unde doar pustiiri vedeam.



Pe căi umbrite, încărcate

Cu scrumul de păcat creat

Am rătăcit în densa noapte

În mediul negru, degradat.



Am mers pe piscul dezolării

Şi îmi ziceam: „Nu mai rezist”

Speranţa vie a salvării

S-a dus lăsându-mă prea trist.



Aşa eram când vocea lină

A Celui ce mă căuta

Mi-a spus că liniştea deplină

Doar în Cuvânt se poate-afla.



Eram tentat să neg prezenţa

Păstorului cu ochi senini

Dar i-am surprins şi competenţa,

Şi chipu-I ce purta lumini.



O, ceasul cercetării sfinte

Mi-l amintesc chiar foarte des

În suflet îl păstrez şi-n minte

Căci nu regret că L-am ales...



Mi-a transformat total fiinţa

Să pot cuprinde ce-i divin

Şi-I implinesc, voios, dorinţa:

Îmi leg de El al meu destin