Poezie Manole, Manole, meştere Manole...

Soţiei şi surorii mele Vera.



De unde-apari, femeie, când zidu-mi se prăvale?

Nu mi-ai răspuns odată şi eu nu îmi răspund...

Privirea ta îmi rupe din mine-atâta jale

Cât văzu-ţi în zidire cu totul îl ascund.



De unde vii molcomă ca-n noapte o lumină

Cu pântecul la gură, cu zâmbetul domol?

Cu orice cărămidă grăbesc s-astup o vină

Însă ea hohoteşte în sufletul meu gol.



Alături în ruine bisericile pică,

Cetăţi şi cu palate în colb s-au prefăcut,

Doar mănăstiri de mâna-mi zidite-n cer ridică

O cruce ca un ţipăt îndurerat şi mut.



În timp orice perete statornicia-şi sparge

Şi totul se petrece, şi toate s-au schimbat,

În piept doar suferinţa rămâne fără margini

Căci ştiu că iar veni-vei în zidul meu înalt.



Îmi muruiesc durerea în liniile perfecte,

Sudorile cu lacrimi un bob au devenit,

Supus îţi gătesc locul în orişice perete

Ca mai comod să fie mormântul tău zidit.



De ce-mi soseşti, femeie, la mine nechemată?

Lasă să-mi cadă zidul, cu dânsul să dispar...

Blestemul ori iubirea mi-o dai de orice dată

Când te aşezi tăcută pe tronul de mortar?



De câte ori pe ziduri îmi prăvălisem firea,

Dar lângă ele iarăşi şi iarăşi mă trezesc...

Atunci şi-mi vii, iubito, tăcută ca Iubirea –

Tu să rămâi zidită – eu alt chin să pornesc!