Poezie Solia "Cântăreţului plăcut"

Nu vreau să fiu un cântăreţ plăcut,

auzul să-l încânte prin cuvinte,

ci mai degrabă un străjer tăcut,

cu ochii aţintiţi spre înainte.



Când mâna mea pe coarde-alunecând

cântarea de sub ele o stârneşte,

să nu aducă-al împăcării gând

ci fie ea cântarea ce trezeşte!



Eu nu ridic al bucuriei steag

cât Dumnezeu în ceruri încă plânge.

Semnalul de alarmă vreau să-l trag,

al luptei cu păcatul pân-la sânge.



Suiţi pe metereze şi priviţi!

Duşmanul se adună sub cetate,

iar voi visări senine năzuiţi,

cântări şi bucurii nenumărate?



Voi nu vedeţi vrăjmaşu-naitând...?

Cum pretutindeni semnele le pune...?

Cum ale noastre, pururi dispărând,

noi nu mai ştim care sunt semne bune...?



De graiul nostru ajungând sătui,

am început să-i învăţăm lui graiul,

şi ne trezim gândind cu gândul lui,

nemaiştiind ce-i iadul şi ce-i raiul...



Cetatea stă să cadă-n mâna sa

şi Templul sfânt s-ajungă de ocară

şi voi cântări de veselie-aţi vrea,

în loc de bocet şi căinţă-amară?!



Visând mereu la bucurii lumeşti,

când duhurile în leşin se-nclină,

când se-ngrozesc făpturile cereşti

de judecata care va să vină,



voi v-aşezaţi în jilţurile moi,

înveştmântaţi în inul cel subţire...

şi n-auziţi strigarea de război,

prăpădul care vine fără ştire.



Treziţi-vă din rătăcirea grea!

Şi căutaţi pe Dumnezeu cât încă

Aşteaptă să vă-mpartă mila Sa

şi harul şi-ndurarea Lui adâncă.



El e Părinte, dar e Dumnezeu!

Sfinţenia-i podoaba casei Sale.

Smeriţi-vă acum sub braţul Său!

Spre Dumnezeu nu este altă cale.



Aceasta e cântarea ce v-o cânt:

Solia Lui e cea a mântuirii,

dar Dumnezeu, precum o ştiţi, e sfânt

şi slava o dă duhului, nu firii!