Poezie Ecou dureros

Măcar că rana-i vindecată

Semn îţi rămâne-o cicatrice...

O amintire încruntată

Vrea fericirea să mi-o strice.



Ţintindu-mă cu ochii galbeni,

Rângeşte gura sa de spume:

„E bine omul ca să aibe

Trecutul pur cu tot cu nume.



Îţi mai dezgropi încă prin minte

Ce fapte făureai greţoase

Când petreceai nu prea cuminte

Atâtea zile păcătoase.



Îi fi pătruns azi de lumine

Şi îndrăzneţ eşti în privire,

Dar totuşi frică ai de mine

Cum şi o mare neiubire.”



Eu ştiu – am fost iertat de toate,

M-a-mbrăţişat când Pocăinţa...

Dar, uite, câtă răutate

Îmi tulbură şi-acum fiinţa.



Părintele nu va mai cere

Pedeapsa celor săvârşite,

Ci, iată, singur n-am putere

Să-mi iert purtări nesăbuite.



Trecutul poate să-mi mai strige

Dreptatea lui necruţătoare...

Şi cicatricea încă frige,

Chiar dacă rana nu mai doare.