Poezie Căderea fulgilor

Se dau steluţele uşor

Ca vântul să le poarte,

Traiul fiindu-le un zbor

Din naştere la moarte.



Alunecând neputincios

Se zbucium ca palavre,

Adun cu soartele lor jos

Troiene de cadavre.



Ele-or luci imaculat

Aşa cum scrie-n carte,

Însă cu sufletu-ngheţat

Şi inimile moarte.



Vor reflecta lumina lin

Ca falsele cuvinte

Troienile clădite din

Fărâme de-oseminte.



Când Soarele-a lovi un pic

Cu razele mai drepte

Nu va mai rămânea nimic

Din munţii de schelete.



A fost un dor şi n-a fost dor

În sufletele goale

Şi viaţa nu le-a fost un zbor,

Ci doar cădere moale.



Vor trece zile,-or trece ani,

S-or trece-omăt şi gheaţă

Povestea fulgilor sărmani

Vor repeta-o alţii.



Ce vor cădea iarăşi de sus

Ca prăvăliţii îngeri,

Iar ei s-or fremăta supus

Făcându-se a plânge.



Când vor pica orbi gâtuiţi

Mimând că duc o luptă,

Ci vor ajunge jos stâlciţi

Cu crucea vieţii ruptă.



S-or nărui pe sol din nou

La gloată, la grămadă,

Credinţe-i doară un ecou

Pustiu şi fără roadă.



Iar se vor strânge în nămeţi

S-ajungă până-n Soare...

I-or căptuşi patru pereţi

Şi-n data viitoare.