Poezie Clipe de taină

Clipe de taină



Gustat-am depărtarea cu multe triste gânduri;

Gustat-am așteptarea zilelor fără de număr.

Amurgul cobora lăsând simfonia zilei-n murmur

Iar razele se-ascunse-n al serii voal.

Soarele cobora, închizându-și genele după deal.

Viața-și face cursul; nu se oprește aici,

Iar eu, în umila rugă, Te chem să mă ridici,

Căci dorul de-a Te-ntâlni, încă nu s-a sfârșit.

Luna, stelele lipsesc, norul vieții e-nnegrit;

Orele sunt ani, minutele-s prea lungi...

Iar zilele trec greu, așteptându-Te ca să ajungi.



Nopțile cu clar de lună... cu fereastra larg,

Privesc cerul tăcut... mi se pare prea-nalt...

Trimit printre suspine rugă cu izul de santal,

Atâtea piedici printre clipele pline de dor,

M-au depărtat, n-am reușit să le ignor,

Și m-au târât departe de Tine și de tron.

Simțeam că ruga mi se oprea în nor,

Strigarea mea de durere rămânea jos;

Hoinar în noaptea vieții sufletul meu pios;

Rupeam fragmente din visele-mi pierdute,

Să le adun doream, neascultarea cioburi le făcuse.



Sufletul bucăți, purtat de vânturi în ascuns,

Căzut jos, doream să mă ridic iar sus

Și am simțit un braț ce cu drag m-a cuprins,

Iar lacrimile albastre, norul mi le-a sorbit

Și o adiere de vânt răcoroasă, m-a învăluit.

Durerea sufletului cu dragoste a îndulcit.

Și a șters depărtarea, a dat-o uitării....

Mi-a purtat pașii pe calea iertării.

Iubirea a înmugurit tot ce era vestejit.

În pieptul zbuciumat, viața mea palpită

pentru Tine... m-ai iertat, mă simt ocrotită.



Afară timpul e urât, lacrimile ploii curg...

Bate vântul în al meu geam, stropii se preling.

Pomii stau ca să se rupă, frunzele zburând

pe ritmul simfoniei nopții, privirea-mi arzând.

Așa este viața: frunză-n vânturi călătoare...

Iară inima păstrează dorul revenirii Tale

cu mulțumire... M-ai ascultat, privesc în depărtare...

Acuma stau la geam. Aștept să vii.

De fi-vor zori în marea ziuă a revenirii,

drumul Ți-l voi presăra cu a crinilor albe petale.

Iar noaptea de va fi, preș am să-Ți fac din stele.



Atâtea gânduri mă frământă-n ceas de taină...

Porumbeii-mi văd durerea când zorii se arată;

Mi se așează pe pervaz, cu ciocul bat în geam,

apoi se-nalță măreț spre marele mărgean,

ducând cu ei ruga ce-n șoaptă murmuram.

Iar visele, mi le ascund în lacrima dimineților,

în roua de pe petalele hainei florilor.

De sus, Isuse bun și blând, suspinul mi-l auzi...

Îmi învălui durerea cu vălul iubirii, cu har mă uzi.

Te simt, o Domnul meu, în a vântului adiere;

Știu că la fereastră, Tu lângă mine, stai de veghe.



Când vei veni?...Oare când, printre nori vei face cale?

De bucurie, a mea lacrimă va fi o Mare

ce se va contopi cu oceanul în zare...

Iar ochiul Tău, să vadă că eu sunt Marea...

Mă voi legăna-n al undei val, privind spre Tine.

Aștept a Ta venire, să mă porți spre nemurire.

Te aștept... iar gândul, totul încălzește-n mine.

Lacrima amară, plină de dor și de suspine,

să mi-o transformi Isuse, într-o floare divină.

Vom plânge amândoi în noaptea regăsirii,

îmbrățișându-ne în valul mării cu apa lină.



Chiar dacă stelele dorm și luna-i în ațipire,

eu stau la geam, aștept a Ta venire.

Chiar dacă razele, tentacolele și le-ascund,

iar soarele coboară după deal, pleoapele închizând,

eu plutesc în gând, pe Marea vieții ca un nufăr...

Mulțumită, fericită că mi-ai ascultat umila rugă

în care iertare-Ți cer, mă recunosc... De mine Te îndură!

Îmbracă-mă iar cu haina țesută din crini,

pregătită-n orice clipă ca să Te-ntâmpin.

Cu sufletul plin de marea speranță...

Atunci când ai să vii, ai să mă duci Acasă.



ALGHERO 17/04/2012