Poezie E vestea cea mai bună: Hristos a înviat!

E vestea cea mai bună :

Hristos a înviat!

Ioan 20:1-18



Noaptea abia plecase,

era-nspre zori de zi.

Maria aşteptase

acest timp şi porni



cu inima rănită

şi sufletul străpuns,

spre peştera păzită

unde zăcea Isus.



Era aşa grăbită!

Aproape alerga,

căci inima-i zdrobită

‘nainte i-o lua.



Şi gândurile sumbre

cumplit o zbuciumau,

pe când palide umbre

din faţă-i dispăreau.



“Să moară-Nvăţătorul?

El, Domnul cel iubit?!

Dar cum de Ziditorul

aşa a-ngăduit?



El l-a sculat din moarte

pe Lazăr, c-un cuvânt!

Şi azi… cum de se poate

să zacă în mormânt?



Cum de-a putut să moară?!

Ceva nu înţeleg!

Ar fi putut să piară

chiar şi pământu-ntreg,



Dar nu şi Domnul vieţii!

Chiar El a spus aşa:

Că nu va fi dat morţii

acel ce-L va urma!



Dar… L-am văzut pe cruce

cum duhul şi l-a dat!

Şi când cu glasu-I dulce

pe Tatăl L-a rugat



să-i ierte pe cei care

cu ură-L chinuiesc!

Ce nu-nţeleg eu oare?

...Eu cum să mai trăiesc?



Şi-apoi…am fost de faţă

când Iosif L-a adus…

Trupu-I era de gheaţă…

Din coasta Lui a curs



apă,dar şi mult sânge,

chiar eu l-am curăţat!

Oh, sufletul îmi plânge!

Noi L-am înfăşurat



În giulgiul alb, cu smirnă

şi-aloe îmbibat

şi L-am dus în grădină

să fie-nmormântat!



Măcar s-ajung mai iute

miresmele să-I pun

şi-n lacrime durute

iubirea mea să-I spun!



Să-I spun? …dar e zadarnic,

că El e mort acum!

Dar fie-mi mersul harnic,

s-a luminat de-acum!



Dar piatra uriaşă

cine-mi va prăvăli?

Soldaţii stau de strajă….

Oare mă vor primi?”



Ajunse în grădină

cu inima arzând.

O mare de lumină

se revărsase, când



văzu că-i răsturnată

piatra de pe mormânt!

Privea îndurerată

şi neînţelegând



cine L-a luat pe Domnul

şi unde L-o fi pus?

Ori, poate grădinarul

îl luase pe Isus?



Se aşeză afară

să plângă cu amar.

A inimii comoară

cum s-o găsească iar?



Se duse înc-o dată

să vadă giulgiul gol,

dar se ivi de-odată

un nor strălucitor!



Şi-n acel loc, în care

fusese trupul mort,

în haine lucitoare,

ca-al îngerilor port,



stăteau în aşteptare

doi îngeri, ce i-au spus:

“De ce mai plângi tu , oare?

A înviat Isus!



Ia adu-ţi tu aminte

vorbele ce v-a spus:

Că va suferi multe,

va fi pe cruce pus,



dar o să învieze

trei zile mai târziu!

Şi ca s-o-ncredinteze,

au zis din nou: “E viu!”



Ei nu-i venea a crede

ce ochii i-au văzut,

când, deodată, vede

un chip necunoscut.



Era prea speriată

pentru-a-L putea vedea,

iar faţa-nlăcrimată

sub văl şi-o ascundea.



Crezu că-i grădinarul

şi-i zise repede:

“L-ai luat cumva pe Domnul?

Oh, spune-mi, unde e?”



Atunci Isus îi spuse

(căci Domnul chiar ,era)!

Cu glasu-I blând: “Marie!

Te rog, nu mă ţinea!



Că Eu mă sui la Tatăl!

Dar mergi la fraţii mei

Şi povesteşte totul:

Sunt viu şi pentru ei!”



“Rabuni!” Copleşită,

Maria a rostit

şi-atât de fericită

în fugă a pornit



să ducă marea veste

ce i s-a-ncrediţat!

O, asta nu-i poveste,

ci Domnul a-nviat!



Acest cuvânt răsună

şi azi, neîncetat.

E vestea cea mai bună:

“Hristos a înviat!”



Tu, du-o mai departe,

pe Domnul de-L iubeşti!

Cu toţi să aibă parte

de bucurii cereşti!



Să creadă, să-L primească,

pe Domnul înviat,

cu toţii să rostească:

“E viu cu-adevărat!”