Poezie OBOSEALA (2)

Oboseala vine-n minte,

Oboseala cade-n trup

Şi nu pot doar cu cuvinte

Să încerc s-o întrerup.



Oboseala geme-n tâmple,

Oboseala rupe-n piept;

Ce-ar mai vrea să se întâmple

Istovit eu încă-aştept.



Nu mai vreau nimic a face,

Nu mai vreau să cred, să sper,

Inima îmi cere pace

De pământ cât şi de cer.



Mă cuprinde-n întregime

De înfrânge sufocând

Orice dor de înălţime

Şi de zboruri orice gând.



Mâinile îmi cad greoaie,

Ostenite ele dor,

Mă-ncovoaie şi mă-ndoaie

Necredinţa-n viitor.



Tot privesc în jur apatic –

Totu-i greu şi totu-i sur

Nu mă-nvolbură, m-abate

Interes de împrejur...



Dar Credinţa se răscoală

Şi mă scutură în pas:

„Ia priveşte-n jur şi scoală

Că în urmă ai rămas!”



„Eu sunt obosit...” – încerc eu

Să mă jăluiesc scâncit.

„Rupe fără milă cercul

Care te-a încolăcit.



Ci priveşte-n demnitate

Că eşti Om şi Om vei fi –

Asta e creştinătate

Nu talentul de-a scânci.



Stând ca Omul în picioare

Prinde trăinicia-n stânci,

Nu bocire:”Doamne, oare

Când mă vei lua de-aici?”



Isus să te vadă-n viaţă

Vrea ca un bărbat-soldat,

Nu o babă plângăreaţă

Ce cerşeşte de mâncat.



Nu-un tânguitor ce vede

N-orice pas doară un chin...

Doară Omul care Crede

Fericit e că-i Creştin.