Poezie Cât de mult m-a iubit Dumnezeu

M-agăţ de speranţe, de umbre ce pier,

Mă-nalţ ca un strigăt spre zări de mister,

În harfe stelare îmi freamătă cântul,

Ţărâna m-atrage, mă cheamă pământul,



Cu ochii ţintiţi spre azurul de vis,

Mă legăn în vânt, consternat, indecis,

Să cobor, să mai stau, mă întreb iar şi iar,

Un ornic răsună într-un vuiet bizar,



Privesc constelaţii şi stele arzând,

Mi-e sufletul rece, îl simt sângerând,

Ce taine se-ascund în finit nu-nţeleg,

De ce-s doar fărâmă, de ce nu-s întreg,



Cu cât mă cufund mai mult în zenit,

Îmi văd mărginirea în timpul grăbit,

Tăcere, abis, ţipăt scurt şi suspin,

Căzut din înalt într-o lume de chin,



Îmi văd mâna-ntinsă spre fructul oprit,

Sărutul trădării, un Om răstignit,

O pungă căzută cu câţiva arginţi,

Pe faţă îmi curg lacrimi mari şi fierbinţi,



Năframa îmi cade în foşnet uşor,

Acum înţeleg zborul meu şi-al meu dor,

Un ciob, o fărâmă, o scânteie-am ajuns,

Un vas de ocară, de regrete-s pătruns,



Cascade de stele mă inundă tacit,

În tangenţă ating punctul plus infinit,

Curcubee se-ncing într-o horă iar eu,

Înţeleg cât de mult m-a iubit Dumnezeu.



26/03/12, Barcelona